,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi

Cred că nu există cititor român care să nu fi auzit niciodată de Cristina Nemerovschi. De literatura diferită pe care o promovează, de modul în care aceasta reușește să-și așterne sufletul pe hârtie, de noncomformismul cărților sale. Până acum n-am avut șansa de a o citi pe Cristina, am tot amânat (de ce, nu știu), însă când s-a ivit ocazia nu am mai stat pe gânduri.

Supranumită de critici rebela culturii române de azi și considerată principala reprezentantă a unui nou mod de a face literatură, licențiată în filosofie, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic. Acesta a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public: în numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. A primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.

M-am avântat printre rândurile scrise cu pasiune și multă documentare. Și ce am descoperit? Înafara unei povești ce m-a scos din zona mea de confort, am avut parte de o scriitură de-a dreptul admirabilă, o reflecție a unui suflet profund, care trăiește scriind, care găsește în această activitate nobilă un izvor neasmuit, un elixir al vieții. Pe măsură ce dădeam paginile m-am simțit tot mai aproape de personaje, de autoarea ce le-a dat viață. Căci volumul de față este asemenea focului: te poate mistui într-o clipă, ca mai apoi să te ajute să renaști din propria cenușă…

Cristina Nemerovschi are talent cu nemiluita, surprinde aspecte ale unei realități căreia evităm să-i acordăm atenție. Ea trece peste orice prejudecăți, ea este un suflet liber ce nu pune preț pe aparențe, ci pe esență, pe ceea ce contează cu adevărat. Pentru ea, orice om, oricât de ciudat ar părea, oricât de diferit ar fi, este special, este unic. Cristina iubește oamenii, iubește viața și nu ezită să-și împărtășească filosofia de viață cu cititorii săi, cei cărora încearcă să le insufle ceva din spiritul său deschis, voios, rebel.

Și acum să revenim la ,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, ultima carte a Cristinei, considerată de toată lumea ca fiind cea mai bună de până acum. Personal, nu mă îndoiesc de acest fapt și vă și spun de ce. Evoluția romanului și a personajelor denotă complexitate, sunt de-a dreptul incredibile. Ceea ce inițial are aspectul unui roman psihologic, sub forma unui jurnal prin care protagonista Ana își trăiește gândurile și trăirile, se transformă într-un thriller a cărui acțiune este relatată, în continuare, din perspectiva Anei care, la rândul ei, s-a maturizat.

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.

Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită.

Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.

Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”

Ana este o tânără în vârstă de douăzeci și doi de ani ce locuiește într-un sanatoriu de lux. A avut o copilărie și o adolescență normale, ba chiar  a excelat în ceea ce făcea, sfârșind prin a fi admisă la două facultăți. Din păcate, viața și viitorul i-au fost marcate de un eveniment tragic: moartea mamei sale. Odată cu aceasta, o parte din sufletul Anei a murit, iar tânăra remarcabilă dinainte a devenit, treptat, tot mai anxioasă și agorafobă. Tulburările de personalitate au îndepărtat-o de prieteni, de iubitul său Dan, au determinat-o să renunțe la studii.

Așa a ajuns în acest sanatoriu cu aspectul unui hotel, dotat cu toate cele necesare unui trai comfortabil, deloc ieftin. Aici se pierde în multitudinea de gânduri ce nu-i dau pace, retrăiește trecutul, poartă o permanentă luptă cu ea însăși, cu fobiile sale, cu temerile cărora nu le găsește leac. Și tot aici îl cunoaște pe Sin, un manechin narcisist de doar 19 ani, care întruchipează, din punctul de vedere al Anei, idealul frumuseții masculine, de care se și îndrăgostește.

“Noi nu pierdem nimic (…) Ei pierd. Clipele, zilele, totul. Pentru că le iau de-a gata ca și cum le-ar merita. Nu luptă ca noi, pentru fiecare gură de aer, pentru fiecare dimineață în care te trezești viu, pentru fiecare zi dusă până la capăt.

 Noi suntem cei vii, iar oamenii care rămân vii nu pot fi decât învingători.  “

Acesta este cazat la una din căsuțele de lemn din apropierea sanatoriului, în mijlocul naturii, într-un loc de poveste. Sagri, o scriitoare pe care Ana o adoră, îl însoțește și are o relație cu acest tânăr care i-ar putea fi fiu. O veche pacientă a sanatoriului, o femeie plină de viață, de la care protagonista învăță multe.

Ana primește vizita neașteptată a sorii sale Cris, o adolescentă bipolară, rebelă, ce nu poate fi ținută în frâu și care, mai apoi, își găsește un iubit printre ,,chiriașii” sanatoriului. Merg cu toții la petreceri, se destind, profită de fiecare clipă ca și cum ar fi cea din urmă. Totul până în ziua în care Sagri este găsită moartă. Ana este distrusă și se învinovățește. Băutura consumată cu o noapte în urmă nu o ajută să-și amintească ce a făcut sau dacă a făcut ceva.

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

Cine este adevăratul ucigaș? Ce l-a împins să recurgă la acest gest necugetat? La sfârșitul acestui thriller va reuși Ana să se regăsească în propria poveste? Vor fi ea și prietenii săi niște Învingători?

Vă recomand să citiți ,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”! Veți avea parte de o lectură diferită de tot ceea ce ați mai citit până acum. La granița dintre sănătate și delir, adevăr și vis, iubire și ură, viață și moarte. O carte care vă va schimba modul de a gândi și de a percepe lumea. De a judeca. O poveste despre toleranță, iubire, egalitate…

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru ocazia de a citi această carte! ,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” poate fi procurată de pe site-ul editurii, dar și din librăriile partenere.

    LECTURĂ PLĂCUTĂ!

6 gânduri despre „,,Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s