,,Trei oameni pe drum” de Tuna Kiremitçi

Tuna Kiremitçi (n. 1973) a făcut studii de cinematografie și are o activitate culturală foarte diversă, incluzând scrierea de scenarii de film sau colaborarea cu un grup rock. În literatură a debutat cu două volume de poezii care i‑au adus cele mai prestigioase premii literare turce, dar marele succes l‑a cunoscut prin romanele sale, dintre care Rugăciunile rămân aceleași (2007) a fost tradus în peste 20 de limbi.

Imagini pentru tuna kiremitci

Anul trecut am avut șansa să fac cunoștință cu autorul turc Tuna Kiremitçi prin intermediul romanului ,,Rugăciunile rămân aceleași”. Mi-a plăcut extrem de mult acel elogiu adus limbii ca parte a identității personale, dar și tolerenței religioase, înțelegerii ce ar trebui să-și facă culcușul în întreaga lume, ce ar trebui să fie nelipsită din toate relațiile interumane. Deși a reprezentat o lectură scurtă, alcătuită preponderent din dialoguri complexe, cartea care l-a făcut celebru pe scriitorul turc a reușit să mă convingă de existența unor esențe tari pe care le-a înglobat într-un flacon mic, ornat de stropii de cerneală.

Spre deosebire de ,,Rugăciunile rămân aceleași”, în volumul de față predomină narațiunea și descrierile, însă se aseamănă prin faptul că ,,Trei oameni pe drum” este scrisă, de asemenea, cu o dragoste neasemuită pentru cuvinte, printre care sunt presărate zâmbete, lacrimi, teamă, neîncredere, anxietate, speranță, dorința de a reuși. De această dată, avem de a face cu trei confesiuni, aparținând unor personaje distincte, ce formează un triunghi amoros (și poate chiar mai mult decât atât): Yakup, Leyla și Halil.

Yakup (25 de ani) este un tânăr istanbulez, provenind dintr-o familie modestă al cărei vis a fost dintotdeauna acela de a călători în străinătate, de a depăși granițele Turciei, ale patriei lor. Până acum a fost imposibil , de parcă însăși soarta s-a împotrivit acestei dorințe arzătoare, însă Yakup are un strop de noroc și ajunge să călătorească în Franța, în cadrul unui proiect internațional dedicat tinerilor din Turcia, Cehia, Bosnia-Herțegovina, Liban, Maroc, Serbia, Ucraina.

Astfel, ajunge pe coasta atlantică a hexagonului, unde este cazat într-un hotel din La Rochelle. Se împrietenește cu sârbul Goran sau mai bine zis acesta se împrietenește cu el, cunoaște tineri și tinere provenind din culturi diferite, dar aflați în acest loc pentru festivalul de film. Yakup se îndrăgostește, este înșelat, remarcă cum aici prieteniile se leagă și se dezleagă pe nesimțite. Nu doar o dată se simte confuz, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși. E un tânăr obișnuit, pus în fața unor întrebări al căror răspuns se lasă așteptat…

,, – Nu judeca prea repede, îi spuse reflexia lui din geam. Ți-a plăcut mai mult Istanbulul pentru că era noapte.

– De ce? 

– Pentru că, asemenea unei femei cu frumusețea ofilită care-și ascunde fața după un voal, Istanbulul s-a refugiat în spatele întunericului. Luminile moscheilor și ale podurilor nu ți-au arătat decât ce voia el să vezi. Dar, dacă ai fi zburat dimineața, l-ai fi văzut fără machiaj. Acum trei ani ai decolat spre Izmir dimineața, ții minte?

– Țin minte… zise Yakup cu o voce șovăitoare.

– Și cum ți s-a părut Istanbulul la decolare?

– Urât. Tot orașul semăna cu un câmp de beton. 

– Iată de ce nu trebuie să te pripești. Ca să compari, așteaptă să vezi Parisul ziua.”

Leyla este o jurnalistă, divorțată, mamă a unui băiat minunat. A ajuns la acea vârstă la care poate afirma că anii tinereții și ai vieții lipsite de grijă au trecut deja pentru ea și că încet-încet îmbătrânește, timpul lăsându-și amprenta asupra chipului și a sufletului său. Nu se poate spune că a avut o copilărie și o tinerețe liniștite, ba dimpotrivă. A rămas orfană de mamă când avea cea mai mare nevoie de ea și s-a văzut nevoită să înfrunte o realitate cruntă, și anume traiul alături de tatăl său.

Feridun Sait a fost în vremurile sale de glorie un om înstărit, capabil să-și sporească veniturile, indiferent de condițiile politice din tumultoasa istorie a Turciei secolului al XX-lea. Dar, mai important decât atât, el a fost și continuă să fie o persoană dificilă, lipsită de orice urmă de sensibilitate. Așadar, Leyla a avut o copilărie groaznică, motiv pentru care facultatea i-a oferit ocazia de a se elibera, cel puțin pentru un timp. Așa l-a cunoscut pe Halil, cel care i-a devenit ulterior soț, un tânăr cuceritor, implicat în politică. Cei doi au ajuns chiar în situația de a fugi în Germania, pentru a scăpa de prigoana autorităților ce a urmat loviturii de stat din 1980.

Toate au trecut, Leyla locuiește iar în metropola de pe Bosfor. Într-o seară, Feridun Sait o amenință telefonic că se va sinucide. Leyla nu îl ia în seamă, însă pe măsură ce trec orele, bătrânul este de negăsit. Leyla ezită să meargă la domiciliul acestuia, bântuie prin Istanbulul îmbătat de emoție, iar în sufletul său încolțesc sentimente contradictorii. Dacă tatăl său a murit, se poate simți, în sfârșit, ușurată, dar, totuși, conștiința îi amintește că Feridun Sait îi este părinte…

,,Își petrecuse ziua umblând prin acest oraș în care locuia de patru decenii; avea picioarele îngreunate ca ale turiștilor. Totuși văzuse contrariul a ceea ce înregistrează camerele lor; ceea ce-l atrage pe turist este ca orașul să fie lipsit de amintiri. Ne place să simțim propriul nostru trecut îndepărtându-se când descoperim străzi străine. Ne place că călcăm pe trotuare ca niște oameni noi, să scăpăm de eul care ne ține strâns. Străzile pe care ne-am născut nu le mai vedem, tot trecând pe ele. Toate aceste clădiri, toate aceste parcuri ne trimit doar la amintiri. Aici nu mai este un chei, ci locul primei noastre despărțiri. Iar dincolo nu este un muzeu la colțul străzii, ci o clădire istorică și parcul ei unde, într-o seară, am dansat beți. Orașul se camuflează sub amintirile noastre, dispare încet în ele și, cu fiecare nouă stradă, trecutul se umflă și se dilată neîncetat până la explozie. Leyla își astupă urechile; aștepta explozia.”

Halil s-a născut și a copilărit în Valea Botanului, în preajma orașului Siirt din Anatolia. Încă de la o vârstă fragedă niște medici i-au dat lui și familiei sale o veste cutremurătoare, și anume faptul că firavul băiat urma să moară curând din cauza unor afecțiuni cardiace. Începând din acel moment, Halil a fost izolat de comunitatea rurală din care făcea parte. Trăia alături de ceilalți, însă era mai mult un musafir, a cărui moarte era așteptată de toată lumea, motiv pentru care a fost liber să facă ceea ce-și dorea.

A învățat, a studiat, a muncit cu o sete nestăvilită, cu teama morții cuibărită adânc în ființa sa. A cunoscut-o pe Leyla, și-au petrecut împreună exilul berlinez, s-au întors în Turcia, au devenit părinții unui copil, s-au despărțit. Iar acum acest bărbat își conduce fiul la o tabără de vară, conștientizând tot mai mult că posibilitatea morții l-a determinat să trăiască, i-a imprimat dorința oarbă de-a trăi (un aspect ce m-a dus cu gândul la filosofia lui Schopenhauer).

A ascuns aproape tuturor secretul său, inclusiv Leylei. E un adult în toată firea, însă, mai mult decât oricând, simte că ticăitul ceasului urmează să anunțe detonarea bombei ascunse în trupul său…

,,Încetul cu încetul, Halil se trezi singur. Dezavantajul când ești oaspete este să fii exclus din viitor. De când cuvintele doctorului îl lăsaseră fără viitor, rămăsese blocat în prezent. Nu mai era o speranță pentru familia lui. Nu figura în nici un plan, în nici un proiect. Dacă nu s-ar fi oferit, fără îndoială că  nu i s-ar fi cerut să pască oile și ar fi fost abandonat ca un aparat de radio vechi și stricat. Începu să-și construiască propriile proiecte, să caute în sine poarta care dădea dinspre sat spre stele. Noaptea se așeza la marginea văii, își ducea mână la piept și asculta: asculta cum îi bate inima ca în numărătoarea inversă. Ca și cum, la fiecare bătaie, o altă filă se desprindea din strălucitul calendar care ar fi fost viața lui. Pe deasupra, avea atâtea lucruri de realizat încât lipsa de timp îl teroriza, iar inima i-o lua razna.”

Cele trei planuri narative se derulează concomitent, înfățișând într-o manieră cât mai realistă dramele a trei indivizi, personaje ale căror destine s-au încrucișat, dând naștere unor legături sensibile. Fiecare își trăiește, aparent, propria poveste, dar, de fapt, împărtășesc aceeași istorie, aceeași soartă nefericită, condiția omului supus trecerii timpului, morții, încercărilor vieții.

Vă recomand să citiți ,,Trei oameni pe drum”, o minunată operă din literatura turcă contemporană! Veți descoperi o poveste nelipsită de sensibilitate, de trăiri umane și trei personaje fermecătoare, ale căror vieți aflate la răscruce sunt caracterizate de o tonalitate tristă, nostalgică, pe alocuri, poate chiar nevrotică.

Yakup, Leyla și Halil – trei oameni pe drum. Trei călători aflați pe drumul vieții, un drum lung pentru unii, scurt pentru alții, dar plin de provocări, de încercări, de întrebări ce-și așteaptă răspunsurile…

Mulțumesc Editurii Univers de a descoperi această carte incredibilă din literatura turcă contemporană!

,,Trei oameni pe drum” poate fi achiziționată de pe site-ul editurii, dar și din librăriile partenere.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

4 gânduri despre „,,Trei oameni pe drum” de Tuna Kiremitçi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s