,,Sindromul Stavroghin” de Alina Pavelescu

Fără doar și poate, v-am mai vorbit despre Alina Pavelescu, autoare a scrierii umoristice ,,Moștenirea babei Stoltz” și editoare a volumelor ,,Martha Bibescu și vocile Europei” și,,Nebiruita flacără a vieții”,  o personalitate culturală marcantă a României zilelor noastre și pe care am norocul de a o numi prietenă.

Alina Pavelescu, istoric și arhivist, este în prezent director adjunct al Arhivelor Naționale. A absolvit Facultatea de Istorie din București, specialitatea Istorie contemporană. În 2009, și-a susținut teza de doctorat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, în coordonarea profesorului Dominique Colas. A îngrijit și editat mai multe volume de documente referitoare la istoria secolului XX. 

Trecând peste elementele bio-bibliografice, este necesar să fac anumite precizări, și anume faptul că Alina Pavelescu întruchipează tipul intelectualului analitic, ce trece totul prin filtrul rațiunii, dezvăluind un simț de observație extrem de fin. Mai mult decât atât, este înzestrată cu umor, cu capacitatea de a face haz de necaz atunci când situația o cere. De ce vă spun toate acestea? Pentru că trăsăturile în cauză se oglindesc în ultimul sa publicație, ,,Sindromul Stavroghin”, în care autoarea realizează o frescă a societății contemporane, tratând realitatea, pe alocuri, dură sau tragico-comică cu o doză inteligentă de ironie, aceasta după ce a pus-o sub lupă și a analizat-o, scoțând la iveală esența ascunsă în spatele aparențelor.

Mă simt onorat să mă număr printre primii cititori ai romanului ,,Sindromul Stavroghin”, publicat luna aceasta la Editura Humanitas și lansat în această seară (19 martie 2019) la ora 19 la Humanitas Cișmigiu.

Personal, am citit cu o deosebită plăcere acest roman, cu accente postmoderniste, așa cum reiese din uzitarea tehnicii colajului, din apelul la ironie, din anularea graniței tradiționale dintre literatură și viața propriu-zisă, din atomizarea subiectului și a perspectivei narative, din secvențele de autoreferențialitate și din elementele de intertextualitate.

Acțiunea îl aduce în prim-plan pe Septimiu Făcăleanu, un milițian ieșit la pensie, cetățean al orașului S. (Suceava poate?!), a cărui existență (captivă unei rutine plictisitoare) ia o turnură distinctă în momentul în care decide să devină scriitor. Publică, ba chiar povestea vieții sale ajunge să fie exploatată de presa locală, într-o încercare de punere într-un con de umbră a epocii comuniste prin exacerbarea torționarismului practicat în închisorile politice. În plus, simpaticul nostru bătrânel este invitat într-o emisiune de televiziune și pus față în față cu foste victime ale acestor închisori politice, din primii ani de după instaurarea regimului comunist, deși Septimiu se dovedește mai tânăr decât respectivii și deși fusese paznicul unor simpli tâlhari, fără implicații de ordin politic. Această mascaradă pusă în scenă de niște indivizi mânați de dorința câștigului financiar și a creșterii ratingului este surprinsă cu o nuanță de sarcasm și ironie.

De ce ,,Sindromul Stavroghin”? Acest complex îi este atribuit protagonistului care, în ciuda transformării sale dintr-un torționar lipsit de scrupule într-un paznic blând și ,,de treabă” și, ulterior, într-un pensionar complet inofensiv, pare să poarte urmele greșelilor din acel trecut îndepărtat, pe care nu a reușit să le depășească, răul înfăptuit marcându-l definitiv. De altfel, pe tot parcursul romanului, acest trecut tenebros pare să nu-l scape din ghearele sale, tot el aducându-i sfârșitul.

Mai multe despre ,,sindromul Stavroghin” relatează însăși autoarea:

„Cu mulți ani în urmă, am avut o discuție pasionantă cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman, drept «sin¬dro¬mul Stavroghin». Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat și, într-un fel, mă obseda de multă vreme. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui și hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între bine și rău. Azi, cred că știu ce îl înfricoșa pe Stavroghin: nu neputința lumii de a empatiza cu remușcarea lui, ci propria neputință de a traversa deșertul mântuirii. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o lașitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăiești. Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.“

Unul dintre aspectele pe care, personal, le-am apreciat cel mai mult este fresca socială pe care Alina Pavelescu o realizează, ea încercând să dezvăluie o față nevăzută (sau, mai bine zis, mai puțin văzută, conștientizată) a lumii în care trăim, a unei societății rămasă prizonieră obsesiei banului, amintind de scrierile clasicilor. De asemenea, prin secvențele retrospective sunt revelate mentalități și modul în care se manifestă psihologia maselor (în scena în care Revoluția decembristă este dublată de o rebeliune a prizonierilor penitenciarului din S.).

Din punct de vedere stilistic, Alina Pavelescu își dovedește încă o dată talentul scriitoricesc, abilitatea de a mânui condeiul, de a jongla cu registrele stilistice cu o deplină naturalețe. E o plăcere să citești acest roman!

În continuare, voi împărtăși câteva fragmente cu valență gnomică, dintre cele care mi-au atras atenția (a trebuit să mă limitez la câteva!):

  • ,,-Și-apoi, există atâtea feluri de a spune o poveste…

-Chiar și povestea vieții?

-Mai ales povestea vieții. Fiindcă pe harta minții, amintirile nu se rânduiesc școlărește. Se înghesuie, se învolburează, își dau coate, încearcă să se arunce una pe alta din terenul de joc ca niște rugbiști. Cele frumoase sunt favoritele publicului, aplaudate, ovaționate, chemate iar și iar la nesfârșite bisuri, lăsate să creadă că, în absența lor, meciul nu ar fi nimic mai mult decât o dezgustătoare trântă în noroi.”

  • ,,Nu poate fi sigur, dar bănuiește că așa arată dragostea: ca un dans de lumină în întuneric, cald și adormitor, ca zumzetul lin al amintirilor renăscute, ca liniștea care te înconjoară din toate părțile, ocrotitoare asemeni unui văl de catifea, ca o noapte cu lună.”
  • ,,Omul iartă ca să se ușureze pe el de povara urii și a furiei, când simte că e copleșit și că nu poate să se miște mai departe. Ăsta-i secretul forței de a ierta: începe mai întâi cu o slăbiciune. Abia după ce treci de acea slăbiciune, iertarea te transformă într-un învingător. Și nu fiindcă ierți, ci fiindcă ți-ai învins singur slăbiciunea. În rest, rumegăm vorbe goale.”
  • ,,Amintirea contează, oho, și încă ce mult! De aceea simțim cu toții nevoia să ne amintim și tot de aceea fiecare dintre noi își amintește altceva, pentru că amintirea – îmi permit să formulez și eu o ipoteză – ne e dată ca un medicament, fiecăruia după nevoile sale.”

Vă recomand cu mare drag ,,Sindromul Stavroghin”, o lectură incitantă, un roman bine gândit și bine scris, o alegorie la adresa societății secolului al XXI-lea, în spatele căreia se ascund profunde semnificații filosofice! 

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Résultat de recherche d'images pour "sindromul stavroghin"
Sursă foto

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s