,,București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia” de Richard Kunisch

Despre autor:

Richard Kunisch (1820-1885) s-a născut la Breslau într-o familie nobiliară. Urmează studii de drept, filologie și științe politice. Publică beletristică și articole politice în presa liberală. Ia parte la Revoluția din 1848 și este destituit din postul de referent la Curtea de Apel din Breslau. Ulterior, se dezice de idealurile revoluționare; devine magistrat guvernamental, apoi secretar de legație pe lângă unchiul său, baronul Emil von Richthofen – membru în Comisia Europeană a Dunării. În această calitate ajunge la București, pe 16 iulie 1857. Petrece aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voința Divanelor ad-hoc și fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Principatelor. Este trimis apoi, tot în misiune oficială, la Constantinopol, observațiile despre călătorie (din cartea de față) fiind publicate în 1861. Întors în Germania, ocupă diverse posturi administrative; în 1866 primește titlul de baron, iar până în 1885 funcționează intermitent ca membru al Camerei Deputaților din Prusia. 

tumblr_pb4qxcGgA91w9zq0bo1_640.jpg

Recent, am descoperit navigând pe Internet o carte intitulată București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia. Titlul intrigant, descrierea incitantă și, mai mult decât atât, faptul că Mihai Eminescu s-a inspirat dintr-un basm cules de Kunisch pentru a concepe poemul ,,Luceafărul” m-au convins că trebuie să o citesc. Ceea ce am și făcut!

Despre schițele de călătorie ale lui Richard Kunisch

Am lecturat cu o deosebită încântare aceste texte în care Richard Kunisch evocă călătoria sa prin Ungaria, Țara Românească și Imperiul Otoman, dovedind abilități literare și talentul desăvârșit de a citi oamenii pe care îi întâlnește, de a comunica, de descoperi, deopotrivă, locuri noi și pe sine însuși. Când vine vorba de zugrăvirea peisajelor, de portretizarea oamenilor, de descrierea propriilor emoții suscitate de acest voiaj interesant, Kunisch nu se zgârcește în privința cuvintelor, realizând tablouri vii, numai bune pentru cititorul dornic să se teleporteze la porțile Orientului din în pitorescul secol al XIX-lea.

Deși peregrinarea lui Kunisch prin Estul Europei este în interes profesional, lucrarea de față constituie un jurnal de călătorie, autorul fiind discret în privința activității sale la Comisia Europeană a Dunării sau a misiunii ce i-a purtat pașii până la Istanbul. În plus, prin natura ei, cartea se dorește a fi o pledoarie și un elogiu adus călătoriei, o activitate ce îmbogățește, fără doar și poate, omul, după cum mărturisește autorul în introducere:

,,Ceea ce căutăm trebuie să se afle undeva pe pământ. Dar, de când au fost izgoniți de-acolo primii oameni, stă la intrare heruvimul cu sabia de flăcări. Și totuși căutăm și continuăm să căutăm, iar când auzim despre o țară în care piciorul nostru nu a călcat, despre un popor în mijlocul căruia nu am trăit, un glas se face auzit în sufletul nostru: ,,Acolo trebuie să fie”, și pornim într-acolo, unii pe telegarul aerian al fanteziei, alții, trudnic, pe calul cu aburi gâfâitor, pe vapoare și cămile. Și ce aducem acasă? Multe imagini colorate.” 

Călătoria debutează la Viena, de unde Kunisch pleacă cu o navă fluvială pe Dunăre. Prima destinație: Pesta. Atât pe vas, cât și pe meleagurile Ungariei cărora le face o vizită scurtă, autorul descoperă o bucățică din cultura și civilizația maghiară, două aspecte frapându-l: pe de o parte, naționalismul exacerbat și patriotismul ungurilor, iar, pe de altă parte, frumusețea unguroaicelor (implicit, imposibilitatea de a te îndrăgosti de una singură!).

Odată ce pășește pe pământ valah, Kunisch ia contact cu o țară aflată, într-adevăr, la porțile Orientului și în care influența otomană se resimte accentuat. Petrece luni de zile aici, traversează Bucureștiul, ajunge la Galați, familiarizându-se cu realitatea balcanică a principatului nord-dunărean, dar și cu folclorul românesc. În acest sens, culege două basme (,,Fata din grădina de aur” și ,,Fecioara fără trup”), inserate în schițele de călătorie și nelipsite din acest volum.

,,Prima impresie pe care Moldo-Valahia o face asupra străinului este tristă. Șesuri întinse, necultivate, fără șosele, fără sate. Ici-colo, se înalță câte o movilă de pământ din care se ițește, uitându-se plin de curiozitate, un țigan oacheș; ici-colo zărești câte o cocioabă făcută din pământ și crengi, în fața ușii căreia câțiva copii goi de valahi se tăvălesc în murdăria care nu le mai poate face niciun rău. O fântână de lemn la care se pot adăpa caii alcătuiesc hanul, o herghelie păscând liberă, stația de poștă. Ai sentimentul că ai trecut de hotarul civilizației, și așa și este… Dar caracterul poporului e bun… Cu cât îi cunoști mai bine pe români, cu atât îți dai mai bine seama de fondul nealterat al caracterului poporului lor!”

Fără îndoială, partea cea mai fermecătoare a voiajului o constituie timpul petrecut la Istanbul, capitala Imperiului Otoman, un bazar uman și cultural. Autorul hoinărește pe străduțele metropolei, cunoaște alți străini ca și el, descoperă o lume a multiculturalității, ce poartă amprenta trecutului, dar care, în ciuda a orice, îl fascinează. Poate că femeile nu sunt nicidecum accesibile bărbaților străini, poate că sultanul (Abdulmecid I) pare mai puțin decât oricând ,,umbra lui Allah pe pământ”, poate că multe ar trebui îndreptate, însă impresia de ansamblu rămâne aceeași: experiența pe malul Bosforului este unică!

Personal, am apreciat monografia pe care Kunisch o face celor trei țări vizitate, modul în care analizează cele văzute/auzite, încercările de a studia totul la rece, lăsând la parte prejudecățile epocii și, mai ales, frumosul ce izvorăște din cuvintele așternute de el pe hârtie și ce pare să prindă viață în fața ochilor cititorilor. Desigur, acest element constituie dovada incontestabilă a talentului său de scriitor.

Kunisch și Eminescu

,,București și Stambul” este publicat pentru prima dată în 1861, însă în anii următori cunoaște numeroase reeditări. Astfel, cartea ajunge și în mâinile tânărului Mihai Eminescu, aflat la studii în Viena, prilej pentru a descoperi basmul ,,Fata din grădina de aur” ce reprezintă, potrivit mărturiei sale, hipotextul folcloric al poemului filosofic ,,Luceafărul”:

,,În descrierea unui voiaj în țările române, germanul Kunisch povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

Ținând cont că poemul eminescian se numără printre lecturile mele favorite, m-am bucurat sincer să citesc basmul din care se inspiră, traducerea sa în limba română fiind mai mult decât binevenită. Firul narativ este în esență același, însă Eminescu, pe lângă versificare, își aduce contribuția, valorificându-și cunoștințele filosofice și estetica romantică.

Astfel, spre deosebire de basm unde fiica de împărat fuge din palatul în care este ascunsă de tatăl ei împreună cu un prinț ce parcurge câteva probe înainte de a avea acces la inima tinerei, Cătălin nu este nicidecum un erou, ci un om de speță joasă care se înnobilează prin iubire. În basm, geniul este întruchipat de un zmeu, de un Zburător în stare să-și sacrifice nemurirea de dragul fetei de împărat, însă, la fel ca și Luceafărului, îi este ținută o prelegere revelatorie de către divinitate (,,Nu știi ce ceri! Pământenii sunt ca spuma mării, o boare de vânt îi zămislește, o adiere de vânt îi nimicește. Iar dragostea lor e ca steaua căzătoare, vine din cer, mersul îi e luminos, dar se stinge de cum atinge pământul, iar viața ei dăinuie cât gândul”) și este luminat în privința mediocrității fetei… care îl alege pe prinț.

Eminescu oferă istoriei Luceafărului un final mai puțin tragic, deoarece acesta nu se răzbună, precum zmeul care o ucide pe tânără: ,,zmeul luă o stană de piatră, mare cât un palat întreg și grea cât tot fierul ascuns în măruntaiele pământului, și-o prăvăli peste locul unde se afla prințesa. Fiul de rege rămase însă neatins. Dar văzând sfârșitul frumoasei fete de împărat, se prăbuși pe stânca ce-o strivise și zăcu acolo trei zile. Apoi se sculă, încălecă pe cal și o luă încet spre casă. Dar când ajunse în Valea Amintirii, nu putu să meargă mai departe și se-ntinse sub un copac. Pe crengi, păsările viersuiau cântece în care lăudau frumusețea minunată a fetei de împărat. Iar el ascultă aceste cântece până ce se stinse…”.

În poemul eminescian, incongruența Luceafăr-fată de împărat nu are, în ultimă instanță, consecințe grave asupra cuplului uman, rezumându-se la ataraxie și la eliberarea totală de afecte a geniului: ,,Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

 

În orice caz, inserția basmului în lucrarea de față nu reprezintă decât un motiv în plus pentru a o citi!

Așadar, vă invit să călătoriți alături de Richard Kunisch prin Ungaria, Valahia și Istanbulul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să descoperiți tărâmuri nelipsite de farmec și, cel mai important, să vă (re)descoperiți pe voi înșivă. Prin intermediul călătoriei!

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru prilejul de a descoperi acest volum absolut fermecător!

,,București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia” poate fi achiziționat de pe site-ul libris.ro!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagine similară

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s