,,Mesagerii ploii” de Ismail Kadare

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în orașul albanez Gjirokaster, a absolvit Filologia la Tirana și a continuat studiile la Institutul de Literatură ,,Maxim Gorki” din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, „Inspirații juvenile”, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, „Visări”. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul „Generalul armatei moarte”, care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică numeroase volume de povestiri și romanele: „Cetatea” (1970), a cărui versiune definitivă, necenzurată, vede lumina tiparului în 1994 în Franța cu titlul „Mesagerii ploii”, „Cronică în piatră” (1971), „Podul cu trei arcade” (1978), „Palatul Viselor” (1981; Humanitas, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja. În 1990, Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris. 

În 2001, Kadare se întoarce în Albania, păstrându-și locuința de la Paris. Continuă să scrie romane care se bucură de succes atât în Europa, cât și peste Ocean: „Fiica lui Agamemnon” (2003), „Succesorul” (2003), „Vremea nebuniei” (2005), ”Accidentul” (2008). Ismail Kadare este și autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum și al cărții-document „Moartea care ne-a unit” (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. De mai multe ori, nominalizat la Premiul Nobel, deținător a numeroase premii și distincții literare, Ismail Kadare este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Man Booker Prize. (libris.ro) 

Imagini pentru ismail kadare

După experiențele literare fantastice oferite de ,,Palatul viselor și ,,Firmanul orb de Ismail Kadare, am decis să citesc un alt titlu incitant, și anume ,,Mesagerii ploii”, proaspăt reeditată. Dacă primele două mi-au plăcut foarte mult, despre cel din urmă nu pot afirma decât că s-a dovedit a fi excepțional și că l-aș reciti oricând, căci, cu siguranță, nu poți accede la toate sensurile unei cărți printr-o unică lectură.

Despre roman

După cum se poate constata încă din sinopsis, Mesagerii ploii se dorește a fi un roman de ficțiune istorică sau, mai degrabă, o creație inspirată din istoria Balcanilor, în stilul deja caracteristic al albanezului Kadare. De această dată, cititorul este invitat la o incursiune în Albania secolului al XV-lea, țara mult iubită a autorului, căreia acesta nu ezită să-i facă un scurt elogiu cu fiecare ocazie, hrănindu-i legenda și imaginea mitizată de întruchipare a rezistenței creștine în fața expansiunii contropitorilor otomani.

Subiectul central rezidă în asediul cetății de scaun a Albaniei, pe care otomanii își doresc foarte mult s-o cucerească și, în acest mod, să pună capăt împotrivirii încrâncenate a urmașilor lui Skanderbeg, ,,atletul lui Cristos”. Bineînțeles, locuitorii cetății refuză să o predea de bunăvoie, astfel încât singura soluția o reprezintă calea armelor.

Acțiunea se derulează pe două planuri narative, și anume, pe de o parte, perspectiva albaneză a evenimentelor rezumată în câteva paragrafe la începutul fiecărui capitol și, pe de altă parte, perspectiva otomană, cea care alcătuiește de facto romanul. Această opțiune a autorului nu se poate traduce decât prin dorința de a nu se declara, din motive patriotice și naționaliste, partizanul apărătorilor, dar și prin încercarea de a edulcora lumina negativă în care se prezintă Semiluna și luptele contra ei în imaginarul colectiv al popoarelor balcanice.

,,În ultimele zile, tabăra lor uriașă și-a schimbat înfățișarea. Seamănă mai mult a iarmaroc decât a tăbără militară. […] I-am adunat atunci pe oamenii noștri și le-am spus că ar fi mai bine să nu privească ce se întâmplă acolo jos. Le-am mai spus că o oștire care azi arată ca o adunătură de bețivi, mâine ca un balaur de oțel, iar poimâine ca o trupă de comedianții este, fără doar și poate, o forță diabolică, nemaivăzută până azi pe fața pământului. Iar mâine, doar bunul Dumnezeu știe cum va mai apărea: ca un tigru turbat, ori ca o vulpe moartă. 

Cineva și-a amintit de legendele vechi cu monștri marini, balauri cu multe capete ori zgripțuroaice cu o sută de fețe. Toate astea aduc cu oștirea-strigoi, care acum râde și plângă și aruncă flăcări pe năriă, acum se încruntă și tace. Nu poți să te încrezi în zgomotele pe care le face. Și cu atât mai puțin în tăcerea ei.”

Trupele trimise de sultan sunt puse sub conducerea lui Tursun-pașa, un om politic aproape căzut în dizgrație și căruia i se oferă pe această cale (nu explicit, dar el este suficient de abil ca să intuiască) posibilitatea de a-și recâștiga prestigiul și de a-și salva poziția. Întreg alaiul pornit din capitală își stabilește tabăra în apropiere de cetate, pregătindu-se intens pentru marele asediu. Un aspect cât se poate de frapant și de incitant îl constituie alcătuirea acestui alai turcesc ce poate fi identificat cu un mozaic, cu o adunătură pestriță alcătuită din ostași (ieniceri, spahii, eșkingii, azapi, arcași, dalkâlâci, serdengheștlerii etc), politicieni, funcționari, din care nu lipseau muftiul, blestemătorul, astrologul, poetul, cronicarul, arhitectul, inginerul militar ș.a.m.d.

Încrederea și elanul cu care otomanii debutează atacul asupra cetății sunt înlocuite, la scurt timp, de incapacitatea ostașilor de a pătrunde înăuntru și de un sentiment amar resimțit de Tursun-pașa, sentiment strâns legat de previziunea acestuia privind eșecul campaniei. Totuși, atacurile continuă, se pun la cale noi strategii de înfrângere a adversarului (de la săparea unui tunel subteran până la aruncarea peste ziduri a unor animale purtătoare de boli contagioase), însă cu fiecare încercare nereușita otomanilor este tot mai evidentă, spre disperarea pașei. Asediul se prelungește luni de zile, ambele tabere suferă din cauza verii și a căldurii ce toropește ființa, însă apărătorii cetății nu se lasă bătuți, în pofida oricăror dificultăți și, cu precădere, a lipsei apei… Din fericire, venirea toamnei și a ploii binecuvântate zădărnicește planurile inamicului și dă câștig cauzei albanezilor, al căror portret se remarcă prin vitejie, prin răbdare, prin spirit de sacrificiu și printr-o credință nețărmuită în semnul crucii, în divinitatea milostivă și protectoare a celor asupriți…

Simetria incipit-final este înfăptuită prin reiterarea imaginii ploii ce ascunde un licăr de speranță într-un destin favorabil individului. Pusă sub auspiciile hazardului, aventura lui Tursun-pașa începe și se sfârșește cu o ploaie, element acvatic ambivalent perceput diferit de fiecare tabără în momente distincte ale istoriei zugrăvite cu talent de Ismail Kadare. Ploaia din final capătă un rol purificator, obliterând sângele vărsat și amintirea faptelor reprobabile comise. Vechea ordine este înecată de acest diluviu existențial, nu fără a atrage atenția asupra ciclicității destinului uman și asupra faptului că, odată sfârșită o poveste, o alta este pe cale să înceapă.

,,O vreme rămase în picioare. Departe, daulele ploii bubuiau sumbru. Când simți că i se tulbură vederea, se sprijini de perne și închise ochii. Gândurile ce-l cuprinseră în ultimele clipe erau dezlânate. Ar fi vrut să-și poată închipui ceva măreț, dar nu putu. Așa deci, Ugurlu Tursun Tundjaslan Sert Olgun-pașa, își spuse. Apoi, înainte de a se ruga pentru iertarea păcatelor, se gândi la viața sa și se întrebă dacă era nevoie să se născocească nume atât de lungi pentru o viață atât de scurtă. Își zise apoi că făcuse tot ce îi stătea în putință unui om, da, și totul se dovedise a fi în zadar, după care simți un regret pentru lumea plină de zgomote pe care o lăsa aici, în vreme ce sufletul lui o pornea singur prin ploaie.”

Trebuie reținut că romanul nu se reduce la istoria lui Tursun-pașa, autorul izbutind să schițeze portretele unei galerii de personaje interesante și puternic individualizate, dintre care îi menționăm pe intendentul-șef și pe cronicar, a cărui misiune, aparent extrem de ușoară, se dovedește o luptă între aparență și esență, între datorie și conștiință, între istoria idealizată de cronici și realitatea de pe teren.

Dimensiune literară, politico-istorică și sociologică

În ciuda oricăror așteptări, accentul nu cade pe descrierea evenimentului istoric în sine, ci pe surprinderea unor problematici (războiul; sensul vieții, al cunoașterii, al credinței; disputa dintre tehnică și religie/superstiție ș.a.m.d.) și a unor trăiri umane, a luptei lăuntrice cu care se confruntă personajele în vreme de război. De altfel, deși atmosfera epocii este relevată prin tehnica detaliului semnificativ, asediul este generalizat, inducând ideea conform căreia confruntările militare medievale (mai ales din spațiul balcanic și sud-est european) urmează același tipar și sunt în esența aceleași (fapt susținut de cetatea al cărei nume rămâne necunoscut și de indicii deloc suficienți pentru a plasa concret acțiunea în timp și spațiu). Totuși, m-am străduit să identific posibila sursă de inspirație a evenimentului, o variantă fiind asediul Skodderului din 1478-1479, din timpul domniei lui Mehmet al II-lea Cuceritorul.

Mai mult decât atât, romanul lui Kadare uimește prin sincretismul poeticului cu viziunea (post)modernistă a autorului care demitizează războiul. Personajele resimt sau chiar conștientizează pe deplin discrepanța dintre aura eroică și legendară a oricărei bătălii, respectiv realitatea cruntă, mizeria și dezordinea ce însoțesc campaniile militare, disperarea ce acompaniază eșecul. Războiul trăit pe propria piele nu se aseamănă nicidecum cu imaginea promovată prin intermediul lucrărilor istorice sau cu cea preconcepută a indivizilor care își duc liniștiți traiul departe de teatrele de război.

Înainte de a încheia și referitor la dimensiunea politico-istorică și sociologică a cărții de față, consider necesar să citez dintr-o convorbire purtată de intendentul-șef și cronicarul oștirii, cei doi încarnând două metafore, cea a realității ce surprinde prin profunzime și cea a naivității cărturarului care uită un aspect crucial: ceea ce este scris în cărți nu oglindește, în mod obligatoriu, realitatea:

,,-Dar nici asta nu ajunge, spuse intendentul-șef cu voce răsunătoare. Noi ne spetim aici, pe pământ, ne tăiem și ne ucidem, în timp ce lupta adevărată se dă acolo, sus, zise și ridică  mâna. O țară nu poate fi considerată învinsă câtă vreme nu i-ai cucerit cerul. Poate că aceste cuvinte ți se par fără noimă, ori niscai născociri poetice, dar nu e deloc așa. […]

Acolo sus, deci, în cer, acolo se duce lupta cea mai crâncenă, urmă intendentul-șef. Pentru că, asemeni oamenilor, care-și ascund comorile în cele mai inaccesibile locuri, și popoarele, acolo, în cer, își așază lucrurile cele mai de preț: zeitățile, credința, tot ce au mai frumos și mai curat. Și când spun în cer, am în vedere creațiile lor supreme, veșnice, cu alte cuvinte ceea ce are de-a face cu sufletul. Într-o bună zi le vom supune cetățile. Cu siguranță că o vom face. Dar asta nu este totul. La urma urmei, ele sunt doar o grămadă de pietre, pe care ei ni le pot lua înapoi, așa cum le-am luat și noi. Câștigarea unui război e altceva… […]

Ți-ai imaginat vreodată ce periculos poate fi un lucru la care nici nu te-ai gândit?… Un cântec, de pildă? Lupta care a avut loc aici cu o lună în urmă va ajunge-o baladă tristă. Acest meșteșug străvechi este cunoscut în toată lumea: din grămada de întâmplări, de războaie, de curți împărătești, se nasc mai apoi câteva versuri, la fel cum se obține vinul din struguri. Strugurii, ba chiar și via, se usucă și mor, în vreme ce vinul continuă să existe. La fel e și cu războiul. El se sfârșește, dar cântecul continuă să circule de la o generație la alta. Cântecul zboară ca norii, ca pasărea, ca umbra, ia-o cum vrei. El poartă germenele unui alt război, pentru că lumea aceasta e în așa fel clădită, încât orice lucru renaște prin sine. […]

Iar acum vine și cea de-a treia întrebare, aceea care, după cum ți-am spus, este de obicei și cea mai vicleană: oare chiar trebuie împuținate aceste popoare? Cred că ai înțeles că e cu neputință să le radem de pe fața pământului. Așadar este vorba despre împuținarea lor. Și aici se mai naște o întrebare: nu cumva și asta e de prisos? […]

Balcanicii sunt noua șansă pe care destinul a oferit-o împărăției noastre. Luptătorul anatolian e cel mai bun oștean din lume. Răbdător ca pământul. Supus și nobil la fel ca el. Dar acest oștean are nevoie de comandanți. Iar comandanți mai tari decât blândul pământ naște doar un ținut răzvrătit ca acesta. Avem nevoie unii de alții. Ei, pentru imensitatea noastră, noi, pentru nebunia lor…” 

 

Așadar, vă invit să descoperiți această lectură incredibilă și, totodată, un scriitor înzestrat!

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru această incursiune în Albania medievală! 

,,Mesagerii ploii” poate fi achiziționată de pe libris.ro, alături de alte titluri ce poartă semnătura lui Ismail Kadare!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s