,,Femeia cu Părul Roșu” de Orhan Pamuk

Oare prima experiență erotică poate să ne hotărască întreaga viață? Sau destinul ne este trasat doar de forța istoriei și a legendelor?

Cred că nu mai este nevoie să menționez că Orhan Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți. De când i-am descoperit scrierile, am simțit că acest autor este altfel, că stilul său se deosebește de al altora și că, mai mult decât atât, are ceva important de spus. Toate cărțile sale sunt complexe, fermecătoare, ilustrând talentul și priceperea cu care mânuiește condeiul. Orice lucru, orice detaliu, aparent nesemnificativ, capătă proporții în creația sa. Nimic nu este întâmplător, fiecare cuvânt este ales cu grijă, astfel încât în spatele rândurilor stă ascunsă o amplă experiență și o uimitoare filosofie de viață.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantași. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excepția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepție, cel mai tânăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa. 

A trecut ceva timp de când m-am delectat ultima oară cu o lucrare purtând semnătura lui Orhan Pamuk și, profitând de venirea vacanței, am hotărât că nu trebuie să mai amân. De precizat că eu prefer să-i citesc cărțile în vacanță sau oricând am mai mult timp liber la dispoziție. Și liniște. Totul trebuie analizat și ,,digerat”, căci nu sunt niște cărți oarecare. Cu siguranță nu se recomandă lectura lor pe fugă, printre picături. Ar fi și păcat să risipim o astfel de literatură.

,,Femeia cu Părul Roșu” este o carte încântătoare, cu care Pamuk s-a întrecut pe el însuși. Protagonistul este Cem Çelik, un adolescent de șaptesprezece ani din Istanbul care nutrește în adâncul sufletului său că într-o zi va ajunge scriitor. Acesta duce o viață obișnuită în tumultoșii ani 80. Are o mamă protectoare și un tată de care nu  a avut ocazia să se bucure prea mult, întrucât acesta a fost dintotdeauna mult prea preocupat de politică, de numeroasele acțiuni  riscante ce l-au băgat, inclusiv, la închisoare. Într-o zi nu se mai întoarce acasă de la farmacia pe care o deținea. A dispărut fără să anunțe pe cineva. Se poate spune că, din acest moment, destinul lui Cem a luat o întorsătură neașteptată…

Situația lor financiară precară îi determină să se mute la Gebze, un orășel din apropierea metropolei. Este vară, iar Cem trebuie să strângă bani pentru a-și plăti cursurile private, pentru a se pregăti de admiterea la universitate. În ciuda nemulțumirilor mamei sale, alege să devină ucenic de fântânar pentru câteva săptămâni, o slujbă ce-i va aduce banii atât de necesari. Zis și făcut. Împreună cu Meșterul Mahmud călătorește la Öngören, un mic târg de pe partea europeană a Turciei. Astfel, începe o aventură, o luptă aproape zadarnică a fântânarilor în încercarea de a găsi apă în pustiu, la marginea civilizației.

Zilele se scurg, ei înaintează tot mai adânc în măruntaiele pământului. Nici măcar un strop de apă până acum. Singura lor alinare o reprezintă plimbările la ceas de seară prin târgul din apropiere. Aici Cem a zărit-o pe ea. Pe Femeia cu Părul Roșu. Singurul motiv pentru care se află încă acolo. Ajunge să o revadă, să vizioneze un spectacol în care joacă și ea, organizat de un teatru ambulant. Ba chiar o însoțește în apartamentul ei, unde petrece prima noapte alături de o femeie, unde își pierde inocența cu cea care, la urma urmei, i-ar putea fi mamă. Nimic nu avea să mai fie la fel. Niciodată nu-i va uita chipul frumos, părul vopsit într-un roșu aprins…

,,În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor și la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viață, la femei și la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roșu m-a învățat să mă cunosc și m-a învățat, totodată, sensul fericirii…”

Fiind prea euforic și prea obosit după prima sa experiență erotică, tânărul provoacă un accident la locul de muncă. Meșterul Mahmud, bărbatul pe care-l respecta asemenea unui părinte, a fost rănit și zace inconștient în puțul pe care-l săpau. Cem este înfricoșat, nu știe cum să reacționeze, caută ajutoare, dar sfârșește prin a pleca acasă. Mult timp după aceea se va gândi la fapta sa, dar încet-încet se va lăsa acaparat de studii, de slujba la librăria lui Deniz, de cărțile citite. Se va căsători, nu va putea avea copii.

El și Ayșe își vor petrece viața studiind legenda lui Oedip, cel care și-a omorât tatăl și s-a însurat cu mama sa, dar și pe cea a lui Rostam și Sohrab, tatăl care își ucide fiul, din Cartea șahilor – epopeea națională a Iranului. Își vor deschide o firmă, botezată Sohrab, copilul lor, pe care nu vor înceta să-l crească și să-l îngrijească. Amintirea Femeii cu Părul Roșu și a Meșterului Mahmud nu i-au dat pace niciodată adultului Cem, deși totul rămăsese doar o amintire, un suvenir dintr-o vreme de mult apusă. Până într-o zi…

Se pare că noaptea petrecută alături de actriță a avut urmări. Mai exact, un băiat, Enver. Spre sfârșitul cărții avem, adesea, impresia că avem de-a face cu un thriller, nelipsit de aventură și suspans. Legendele despre tați și fii par să se fi reflectat asupra vieții protagonistului. Și în centrul acestui tablou imens, presărat cu secrete, minciuni, speranțe se află… ghiciți voi cine!

,,Asta pentru că lucrurile despre care se povestește în basmele și în legendele de pe vremuri sfârșesc prin a ni se întâmpla și nouă. Cu cât citiţi mai multe legende și cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveștile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă și vouă.”

Este uimitoare evoluția personajului corelată cu cea a Turciei Moderne. Cititorul este martor al loviturii de stat militare din 1980, al urbanizării tot mai proeminente a țării. Istanbulul își lărgește granițele, ajungând să concentreze și târgul din tinerețea lui Cem. Totul se modernizează, meseria de fântânar dispare treptat ca urmare a industrializării și a robotizării pe scară largă. Străzile, clădirile și oamenii de ieri au dispărut, lăsând loc altora. Pe acest fond al evoluției, al schimbărilor se conturează acțiunea acestui roman despre care sunt atâtea de spus…

Vă recomand să citiți ,,Femeia cu Părul Roșu”, chiar dacă Pamuk nu pare sau nu a fost până acum pe gustul vostru! Personal, am fost vrăjit, nopțile petrecute în compania acestei cărți au fost de neuitat. Veți descoperi o istorie copleșitoare. De-a lungul celor aproximativ 270 de pagini veți ajunge să priviți din numeroase perspective controversata relație dintre tați și fii. Analogiile cu legende faimoase, precum cea a lui Oedip sau a lui Rostam și Sohrab, sunt nelipsite. Avem de-a face cu o carte despre destinul ce nu poate fi schimbat, despre misterele iubirii, ale legăturilor dintre femei și bărbați, despre poveștile care devin realitate.

 La urma urmei, viața este o poveste ori povestea este o reflecție a vieții?

„Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri.” (The Washington Post)

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! ,,Femeia cu Părul Roșu” poate fi procurată de pe site-ul librăriei la un preț avantajos, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk.

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Papagalul verde” de Martha Bibescu

Cu puțin timp în urmă, am descoperit-o pe Martha Bibescu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Am cunoscut-o mai bine datorită unui volum realizat de Alina Pavelescu în cinstea sa, frumos intitulat ,,Martha Bibescu și vocile Europei” (despre care puteți citi mai multe aici). Cert este că am rămas fascinat de această prințesă, de această scriitoare, de această femeie sensibilă și puternică, deopotrivă. Din acest motiv, am fost curios să citesc ,,Papagalul verde”, la recomandarea unei prietene dragi, ceea ce am și făcut. Dar, înainte de toate, cine a fost Martha Bibescu?

O prințesă româncă, fiică a soților Ion Lahovary și a Smarandei Mavrocordat, care a ales să fie o scriitoare, o romancieră franceză. Căsătoria sa cu prințul George Valentin Bibescu a adus-o în sânul unei mari familii nobile, din care făceau parte și numeroși francezi. A iubit Franța și graiul franțuzesc, exilul și ultimii ani din viață i-a petrecut pe acele meleaguri. A fost membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, s-a implicat în viața politică și diplomatică a României. A avut nenumărați prieteni, răspândiți prin întreaga Europă. Și, cel mai important, s-a străduit pe parcursul întregii vieți să fie ea însăși: Martha Bibescu, prințesa talentată, iubită, capabilă de orice…

Câteva ore mi-au fost suficiente pentru a mă delecta cu ,,Papagalul verde”. L-am lecturat imediat, însetat de cuvintele atent meșteșugite, de artă. Martha a fost, fără îndoială, o artistă în adevăratul sens al cuvântului, o prezență ce denota eleganță, delicatețe, ce atrăgea toate privirile. M-am lăsat purtat în acest univers descris cu atâta măiestrie de ea, am avut impresia că citesc capodopera unui scriitor francez. Nu există niciun dubiu că Martha și-a îndeplinit visul și că a meritat pe deplin fotoliul de la Academie. Poate că s-a născut la București, în Regatul României, dar inima ei a aparținut Franței, Republicii și Occidentului.

Protagonista acestei povești este o fetiță în vârstă de nouă ani. De când se știe, face parte dintr-o familie numeroasă, originară din Rusia țaristă, stabilită la Biarritz, pe Coasta de Argint. Deși familia sa duce o viață lipsită de griji de ordin financiar, este permanent îndoliată. Cu ani în urmă, fratele ei mai mare, Sașa, a murit din cauza unei boli necruțătoare. Unicul fiu al părinților săi, copilul cel mai iubit a rămas doar o amintire. O amintire în funcție de care părinții își ghidează existența. Odată cu Sașa au murit și sufletele lor. O singură speranță le mai dă putere celor doi adulți: nașterea unui alt băiat, reîncarnarea răposatului mult adorat.

,,Mai mult decât averea, mai mult decât aglomerația de copii și de servitori și mai mult decât uriașa clădire ridicată de tata între parc și plaja particulară, nenorocirea ne acorda un fel de superioritate asupra altor familii străine, ba chiar și un fel de lustru. Căci doliul e întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele.”

Fetița a crescut, alături de surorile ei, într-o locuință a suferinței, a deznădejdii, a nevrozei. O atmosferă demnă de opera lui George Bacovia. Într-o zi, viața sa monotonă a luat o întorsătură neașteptată. Un superb papagal verde i-a aterizat pe manșonul de lutru, iar din acel moment a știut că pasărea îi aparține, că trebuie să fie a ei. Totul a fost în zadar. Părinții nu i-au cumpărat-o. Și așa se face că o fetiță de doar nouă ani a descoperit suferința. A încercat chiar să-și pună capăt zilelor, dar a fost scăpată din ghearele morții…

,,Așa cum se întâmplă în marile iubiri, obiectul pasiunii mele corespundea prin mii de afinități secrete preferințelor mele estetice și ajunsese să le stăpânească pe toate. Pasărea purta pe penele ei culoarea primăverii; era la fel de verde ca iarba, iar eu iubeam primăvara, deși ne era interzis s-o iubim: pentru noi reprezenta anotimpul morții. Pasărea avea aripi, un cioc și gheare tăiate ciudat, iar îngerul ciudățeniei m-a atins cu aripa lui; fusesem crescută în tăcerea forțată a casei, pe care tristețea și durerile de cap ale mamei o făceau să fie mută, și unde nu răsuna niciodată o voce omenească, iar această pasăre vorbea!”

Anii au trecut și a ajuns la vârsta maturității. S-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, a călătorit în întreaga lumea în căutarea terenurilor de polo. A rămas văduvă. Și a remarcat cum Marie, mezina familiei, a crescut, semănând tot mai mult cu ea. Atât la chip, cât și la suflet. Se pare că și ea face cunoștință cu papagalul verde, doar că acesta are înfățișarea unui tânăr de care se îndrăgostește. Finalul este tragic, căci Marie nu poate trece peste suferința din dragoste. Existența sa se sfârșește la nouăsprezece ani… În ciuda acestei pierderi, viața protagonistei continuă. Inima ei începe să bată mai puternic pentru un bărbat tânăr, despre care veți afla mai multe citind cartea.

  ,,Punând stăpânire pe tânăra lui imaginație, mi-am dat seama ce voiam să fac cu el: nu-l voiam sclavul meu, ci sclavul lui Marie. Voiam să se îndrăgostească de o moartă și nu simțeam niciun regret. Sora mea trebuia să trăiască în gândurile mele și în cuvintele mele; trăind așa, trebuia să placă și era firesc să fie iubită. Felix se găsea acolo pentru a fi prima victimă și nu aveam niciun fel de milă.” 

La prima impresie am conchide că avem în față o simplă tragedie. Totuși, cartea Marthei este mai mult decât atât. Aceasta cuprinde un periplu interesant în istoria familiei protagonistei dintr-o Rusie a altor timpuri și abordează tema iubirii dintre frate și soră, a incestului. Pe acest fond, papagalul verde își face apariția în viețile a două surori vulnerabile, dezavantajate de familia prea preocupată de un copil mort și indiferentă la nevoile celor vii. Papagalul verde devine, astfel, un simbol al visurilor neîmplinite, al idealului neatins, al nereușitei, al eșecului într-o lume rece, funebră, ce nu mai are nimic de oferit. Cel puțin pentru Marie.

Romanul psihologic reflectă și anumite aspecte din biografia Marthei. Protagonista și copilăria nefericită a acesteia sunt inspirate din experiența autoarei, doar că sub o altă formă. Fără îndoială, creația Marthei este spectaculoasă, capabilă să invite cititorul la reflecție, dar și să-l implice într-un act cathartic, de înălțare a sufletului. Cărțile sale sunt considerate a face parte din literatura franceză, un motiv în plus să ne mândrim cu această româncă care, înzestrată cu ambiție, a depășit orice limite, s-a întrecut pe ea însăși.

Apreciere critică: 

„întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor» cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teama să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale. 
   Maestra necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.” Tudor lonescu

Vă recomand să citiți ,,Papagalul verde”! Veți descoperi o poveste inocentă și emoționantă, o istorie despre predestinare, neșansă și copilărie. Și despre modul în care acei ani unici, efemeri influențează un om mare, o viață întreagă ce pare, uneori, să se scurgă mai încet decât ceara unei lumânări… Și, totuși, cu toții am avut un papagal verde sau urmează să-l întâlnim. Mai devreme sau mai târziu.

Alte opinii: 

  • ,,O carte stranie, o poveste frumoasă, cu farmecul arid al unei cutiuțe de prizat tutun din secolul al XVII.” New York Times
  • ,,Publicat prima oară în anii 1920, în Franța, tradus  apoi în engleză, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevărată îndrăzneală literară, căci vorbea despre incest într-o poveste în care o tânără rusoaică încearcă din răsputeri să  afle rădăcinile exilului, ale înstrăinării familiei sale.” Library Journal

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia de a citi acest volum de excepție! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți interesante, scrise de Martha sau din oferta Editurii Polirom, la un preț avantajos! 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Kosem” de Solmaz Kâmuran

   Solmaz Kâmuran s-a născut în anul 1954 la Istanbul. O povestitoare înnăscută, la unsprezece ani câștigă concursul de povești organizat de Postul de Radio pentru copii TRT. Își urmează cu pasiune visul de a scrie, impunându-se în lumea literară prin reconstituirea vieții unor personaje marcante din istorie. Este autoarea mai multor romane, printre care se numără ,,Transparența intoxicată” (1997), ,,Uciderea unui vierme de mătase” (1998), ,,Banca” (2004), ,,Vântul de Canakkale” (2007), ,,Kiraze” (2011), ,,Păstrarea iubirii” (2013). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi. 

Ultimele săptămâni au fost extrem de încărcate, am avut de trecut prin focurile unor examene și, din acest motiv, nu am reușit să citesc prea mult, să profit de plăcerea lecturii. Din fericire, această perioadă s-a încheiat și prima carte pe care am citit-o imediat după a fost ,,Kosem” de Solmaz Kâmuran. O lectură incredibilă, pe care m-am străduit din răsputeri s-o lungesc cât mai mult. Cert e că mi-a plăcut nespus. De ce?

Această nouă publicație a renumitei scriitoare de origine turcă Solmaz Kâmuran zugrăvește un personaj uimitor, de excepție am putea spune, din istoria Imperiului Otoman. Adoptând un stil nici prea simplist, dar nici prea sofisticat, ea reușește să atragă cititorul în mrejele acestei povești. O poveste fascinantă ce ne poartă în fermecătorul Istanbul, la Curtea Imperială otomană, în haremul de la Palatul Topkapî. Volumul de față reprezintă o lecție de istorie stilizată și, înainte de toate, o lecție de viață capabilă să pună cititorul pe gânduri, să-l dărâme, să-l răvășească și să-l reînalțe, de această dată, mai puternic, mai rezistent.

Imagine similară

          Anastasia și sultanul Ahmed    

Cartea înfățișează într-o manieră atractivă viața sultanei Kosem, destinul acestei femei mărețe, surprizând în fundal societatea contemporană ei, viața politică din prima jumătate a secolului al XVII-lea, haremul și atmosfera de poveste a acelor ani îndepărtați, de mult apuși. Bineînțeles că autoarea nu respectă întocmai adevărul istoric, motiv pentru care nu este o lucrare de non-ficțiune. Chiar și așa îi permite cititorului să se familiarizeze cu această perioadă din istorie și cu evenimentele descrise.

Înainte de Kosem a fost Anastasia, o firavă fată de pe insula greacească Tinos. Orfană de părinți, lăsată în grija rudelor și a preotului din sat. În ciuda acestui fapt, a avut parte de o educație aleasă, îndeletnicindu-se în a vorbi greaca, latina și italiana, dar și în tainele șahului. Romanul este el însuși scris pornind de la acest joc al minții, acțiunile lui Kosem identificându-se cu mutări atent înfăptuite. Doar că în viața reală. Cu consecințele corespunzătoare.

Imagine similară

     Kosem (în tinerețe) din serialul cu același nume

Anastasia este răpită de corsari și dusă la Istanbul, capitala marelui Imperiu Otoman, împreună cu Irina, o tânără nevoiașă de pe insulă, și cu Anton, un eunuc alb originar din Franța. Necunoscutul o așteaptă, viitorul îi pare incert. Însă o are alături pe Irina, noua sa prietenă, o prietenie ce va rămâne eternă. Toți trei ajung la Topkapî, în haremul proaspătului sultan Ahmed I. Într-o perioadă dificilă pentru imperiu. Anastasia ajunge, pe nepusă masă, cadâna favorită a tânărului sultan. Zilele și le petrec jucând șah, discutând politică, iar nopțile dând frâu liber sentimentelor, pasiunii.

Imagine similară

Palatul Topkapî

Deși în harem există două sultane, mame a doi prinți, și noua Mahpeyker Kosem (Rază de lună, respectiv Conducătoarea) naște patru fete consecutiv, sultanul o iubește tot mai mult. Până la urmă vor veni și prinții mult doriți, cei despre care se știe că nu vor avea întâietate la tron. Nu încă. La polul opus se află Irina, îndrăgostită nebunește de soldatul Rustem, și Anton care face tot posibilul pentru a-i despărți. Ceea ce și reușește. Pentru Irina ar face orice, nu s-ar încumeta de la nicio crimă.

  ,,Kosem se ridică în picioare și o îmbrățișă pe Irina:
    — Într-o bună zi am să-l găsesc și am să ți-l aduc. Iți promit! Ai încredere în mine.
    Chiar dacă, pentru o clipă, ochii albaștri ai Irinei începură să strălucească de speranță, după aceea se umplură de lacrimi.
    — Hai, nu mai plânge. Te vei însănătoși și vei fi și mai frumoasă decât înainte. Am să-l pedepsesc pe criminalul care ți-a pricinuit toate aceste dureri.
    — Trebuie să plătească, să sufere. E lipsit de milă, de inimă…
    — Va plăti, nu-ți face griji de asta.“

Anii trec… Sultanul Ahmed cade pradă unei boli și moare. Fratele acestuia este încoronat de două ori, însă pentru puțin timp din cauza problemelor sale de ordin psihic. Fiul cel mare, Osman cel Tânăr, are parte tot de o domnie scurtă, nesemnificativă. Un sultan despot ce-și omoară fratele. O lovitură puternică pentru Kosem, întrucât pierde dintr-un sigur foc doi fii, prinți pe care i-a crescut ca pe proprii copii.

Până la urmă, Murad al IV-lea preia tronul, iar regența îi este atribuită sultanei Kosem. Mi s-a părut interesant modul în care evoluează relația lor mamă-fiu. Un amestec de ură și dragoste îi va lega pe acest fiu devenit adult și pe mama veșnic dornică să dețină frâiele puterii. Alți prinți sunt executați, Murad moare și Kosem devine din nou Valide Sultan (sultană-mamă). Anii de liniște și fericire sunt departe… Privește cum este tot mai neputincioasă, cum imperiul decade sub guvernarea unor sultani fie despotici, fie nebuni, incapabili să vadă realitatea.

,,- Oare de ce merg eu în Bagdad? Doar ca să-mi țin făgăduiala pe care ți-am dat-o. Doar ca să îți pot dărui cheile cetății. 

     Kosem își ridică chipul și-l privi. Privirile li se încrucișară… În acești ochi se oglindeau și dragostea și ura. Murad se aplecă și o îmbrățișă puternic pe mama lui. Cum și-ar fi îmbrățișat iubita… Își așeză capul pe pieptul ei și acum plângea și el…”

Sfârșitul acestei femei impunătoare, mamă a sărmanilor, celebră pentru acțiunile sale caritabile, este tragic, de-a dreptul emoționant. Și în tot acest timp, Irina s-a întors pe insula Tinos cu fiicele ei și ale lui Rustem. A renunțat la Istanbul, la harem și a preferat viața simplă, lipsită de strălucire. Amintirea lui Kosem a rămas nemuritoare, înscrisă în cărțile de istorie, pe când a Irinei s-a pierdut în negura densă a trecutului…

Am încercat să prezint cât mai succint conținutul acestei opere. Sunt atâtea de spus, însă cuvintele par a fi de prisos, insuficiente pentru a cuprinde mesajul și semnificațiile încifrate în text. Sunt uimitoare această incursiune în trecut, lumea haremului expusă cititorului. Kosem întruchipează, fără doar și poate, o personalitate remarcabilă, pe care ți-e imposibil să nu o admiri. Subtitlul cărți se intitulează ,,Șerbetul puterii are gust de sânge” și vă garantez că veți fi complet  de acord cu această afirmație după ce veți citi creația măiestuos țesută a lui Solmaz Kâmuran.

Imagine similară

    Kosem (maturitate) și Murad în serialul dedicat sultanei

Vă invit să citiți ,,Kosem”! Veți descoperi o sultană opulentă, o soție iubitoare, o mamă dedicată, o femeie puternică și un OM. Cu virtuți și cu defecte. Veți fi fascinați de această istorie presărată cu intrigi politice, jocuri de societate, esențe orientale, dragoste, război, ambiții de nestăvilit. Orice lucru are un preț. Prețul puterii este sângele, amestecat cu lacrimi sărate și flori ofilite…

 Părerile criticilor:

  • „Când haremul își deschide porțile, toate acele personaje ascunse ale istoriei ne devin accesibile. Le percepem existența umană, plină de temeri, de furie, de pasiune.” (Reuters)
  • „În rafinatul său roman istoric, Solmaz Kâmuran deapănă extraordinara poveste a transformării unei tinere nevinovate într-un conducător puternic și influent.” (historia.org)
  • „Este fascinant să pătrunzi într-o lume închisă, labirintică, o lume ferecată cu gratii… plină de mistere, de intrigi, de spaime și unde nimeni nu se află în siguranță.” (Călin Felezeu)

    Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru exemplarul oferit pentru recenzie! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri publicate la Editura Polirom, la prețuri mai mult decât avantajoase. Pentru a fi la curent cu promoțiile librăriei nu ezitați să dați un like paginii de facebook

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru kosem solmaz kamuran

,,Ucenicul arhitectului” de Elif Shafak

Elif Shafak (n. 1971) a studiat Relatiile internationale la Middle East Technical University din Ankara. Are un masterat in Studii feministe si un doctorat in Stiinte politice. A predat la mai multe universitati din Turcia, Marea Britanie si Statele Unite si a colaborat cu articole la numeroase publicatii, precum The Washington Times, The Wall Street Journal, The New York Times, The Economist sau The Guardian. A publicat mai multe romane: Misticul (1997), distins cu Premiul Rumi un an mai tirziu, Oglinzile orasului (1999), Privirea (2000), care i-a adus in acelasi an premiul Uniunii Scriitorilor Turci pentru cel mai bun roman, Palatul Puricilor (2002; Polirom, 2014), Sfintul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010; Polirom, 2011, 2014), Lapte negru (2011; Polirom, 2012, 2015),Onoare (2012; Polirom, 2013) si Ucenicul arhitectului (2014; Polirom, 2015). Scrise in turca ori in engleza si traduse deja in peste 40 de tari, cartile ei se bucura de aprecierea criticii si de un succes de public considerabil.

Elif Shafak nu încetează să mă uimească și de această dată. Cu fiecare carte de-a ei pe care o citesc, ea urcă tot mai sus în topul autorilor mei favoriți, devenind un scriitor de referință pentru mine. Această perlă a literaturii turce contemporane reușește să fascineze orice cititor, să-l pună față-n față cu probleme ale societății dintotdeauna, să-l transpună în diferite situații, să-i aducă la cunoștință ceea ce reprezintă Orientul. Cu bune și cu rele. Cu râsete și cu lacrimi. Cu belșug și cu multe carențe.

Volumul de față s-a tradus în română în toamna anului 2015 și s-a numărat printre prioritățile mele la târgul Gaudeamus. Au durat câteva luni până l-am citit,  însă așteptarea a meritat cu vârf și îndesat. Cel mai tare m-a atras perioada în care este plasată acțiunea – secolul XVI, și toposul – Imperiul Otoman (și nu numai). Am fost mai mult decât bucuros să reîntâlnesc personaje mai mult sau mai puțin dragi din serialul fenomen ,,Suleyman Magnificul” și să fiu pus în fața unor întâmplări de care nu știam (nici măcar din cărțile de istorie), întâmplări fictive, dar bazate pe un fundament atestat istoric.

”Ucenicul arhitectului” dezvăluie viața unui personaj interesant, complex creionat de către autoare. Acesta este Jahan, indian de origine, care ajunge în capitala Imperiului Otoman împreună cu elefantul Chota, un dar pentru sultanul Suleyman. Impunătorul animal se alătură menajeriei sultanului, iar Jahan rămâne să-l îngrijească. Între cei doi se leagă o frumoasă prietenie, o legătură strânsă, fiind de nedespărțiți. Băiatul remarcă inteligența elefantului și cât este acesta de sufletist, mai uman decât mulți oameni…

Jahan se îndrăgostește de unica fiică a lui Hurrem, Mihrimah Sultan, și o poartă în inimă întreaga sa viață. Feblețea sultanului îl simpatizează pe indian și îndrăgește superbul elefant alb, dar nimic mai mult, din câte se pare. Îngrijitorul elefantului ajunge să fie unul din cei patru ucenici al marelui arhitect Mimar Sinan, contribuind la construirea unor clădiri, al unor moschei, ce dăinuie și în prezent. Este martor al mariajului nefericit pe care Mihrimah este obligată să-l accepte, o vede părăsind această lume, însă pentru el prințesa  cu părul de aur nu moare niciodată…

Timpul trece, anii se scurg, cunoaște lumea, războiul, se îngrozește de vărsarea de sânge, de moarte. Padișahul moare, este succedat de fiul său și, mai apoi, de nepotul său. Jahan îmbătrânește și el, firul vieții lui Sinan este tăiat. Vârstnicul elefant îl părăsește la rândul lui, rămâne singur. Este evident că la Istanbul nu va avea parte de bătrâneți liniștite. Se întoarce pe plaiurile natale, se desparte cu greu de orașul situat pe două continente, cu care se aseamănă extrem de mult. Se stabilește la Agra, în India, unde joacă un rol esențial în înălțarea uimitorului Taj Mahal…

O lectură incredibilă, despre iubire, război, înțelepciune, prietenie adevărată. Un încântător elogiu adus marii metropole de pe Bosfor, Istanbulului prezentat în culori vii, de care ți-e imposibil să nu te îndrăgostești. O frumoasă carte despre profesia de arhitect și despre nemurirea orașelor și a clădirilor temeinic zidite. Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână, pe care îl savurezi pagină cu pagină, pe care-l trăiești la intensitate maximă. De neratat! O poveste pe care vi-o recomand cu drag!

Fragmente: 

  • ,,Acum, când stătea și privea cupola pe care o clădiseră, sprijinită pe patru coloane uriașe, văzând-o pentru a mia oară și parcă cu alți ochi, simți același lucru. Cupola se unise cu bolta de deasupra. Căzu în genunchi, fără să-i pese cine-l vedea. Singur în moschee, doar un grăunte în întinderea ei parcă fără margini, Jahan vedea pur și simplu lumea ca pe un șantier uriaș. În timp ce meșterul și ucenicii lui ridicaseră moscheea, universul le clădise soarta. Niciodată până atunci nu se gândise la Dumnezeu ca la un arhitect. Creștini, evrei, musulmani, zoroastrieni și oameni de atâtea alte credințe trăiau sub aceeași cupolă nevăzută. Pentru ochiul în stare să vadă, lumea întreagă era opera unui arhitect.”
  • ,,Jahan se gândi că oamenii ridicau două feluri de temple: cele care năzuiau să atingă cerul și cele care voiau să aducă cerul mai aproape de pământ. Dar erau și clădiri de un al treilea fel: cele care făceau și una, și alta. Așa era San Pietro. Pe când stătea și privea bazilica, întregind-o cu ochii minții, simți dintr-odată că și acolo se afla Miezul Universului.”
  • ,,Ani de-a rândul își închinase viața unui oraș în care fusese – și era încă – un străin; își închinase iubirea unei femei la care nu putea să ajungă; își închinase tinerețea și vigoarea unui meșteșug care, deși prețuit, era înfierat de fiecare dată când se întâmpla vreo nenorocire. Ce clădiseră în ani de zile, piatră cu piatră, putea fi dărâmat într-o singură după-amiază. Ce era prețuit astăzi era disprețuit a doua zi. Totul era supus capriciilor sorții, și nu mai avea nici o îndoială că soarta era capricioasă.”

     Părerile criticilor:

  • „O punere in scena spectaculoasa, un roman populat cu armate de aventurieri, tigani misteriosi si curtezane carora nu le lipseste bunatatea, Ucenicul arhitectului este si un poem de dragoste inchinat frumusetii cosmopolite a Istanbulului.” (The New York Times Book Review)
  • „Elif Shafak alege pentru romanul ei un fundal istoric generos, plin de frumusete. Ucenicul arhitectului poate fi citit ca o serie de viniete fascinante, inspirate din alaturarea artei cu religia, a creativitatii cu devotiunea… O carte vibranta, plina de spirit, vie.” (The Washington Post)
  • „Arhitectura este unul dintre subiectele puternice ale lui Elif Shafak. Romanul ei este construit pe mai multe straturi, ce impresioneaza prin splendoarea detaliului imbricat si prin maretia viziunii, o viziune care arata cum ura si egoismul distrug o lume ce poate fi reconstruita numai prin dragoste.” (The Observer)

 LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

,,Istanbul Istanbul” de Burhan Sonmez

Am fost tare încântat să aflu că va fi tradusă și la noi una din cărțile lui Burhan Sonmez, un scriitor a cărui evoluție este mai mult decât impresionantă. A apărut la Editura Polirom, am reușit s-o procur și am început lectura. Cum mă așteptam, a fost o carte interesantă care mi-a plăcut și care reprezintă cu brio literatura turcă contemporană de mare valoare.

Probabil cei care mă citiți știți cât de mult apreciez scriitorii turci și viziunea lor realistă asupra lucrurilor, asupra vieții. Am putea spune că suferă de sinceritate cronică, căci nu se dau în lături de la a spune lucrurilor pe nume. Nu cunosc fățărnicia, nu permit ca libertatea de exprimare să le fie îngrădită în vreun fel sau altul. Se așează în fața foii de hârtie și scriu. Scriu tot ce le trece prin minte și suflet. Așa își limpezesc gândurile, așa își exprimă fericirea, tristețea, revoltarea. Astfel își vindecă rănile sufletului, astfel se reîntregesc, punând la loc piesele pierdute din puzzle. Scriitorii sunt tot oameni, însă ceea ce-i diferențiază de ceilalți este curajul lor de a pune pe hârtie și bune, și rele.

”Istanbul Istanbul” este o carte ce te prinde în mrejele ei, încă de la primele pagini lecturate. Cum deja ne-am obișnuit, în romanele de genul acesta nu se pune accent pe acțiune, pe ceea ce fac personajele, ci pe gândurile, sentimentele, introspecțiile acestora. Totul pentru a transmite cititorului un mesaj, un îndemn, pe care acesta ar fi bine să-l ia în seamă. Departe de ochii noștri se petrec lucruri îngrozitoare, care ne fac să conștientizăm cât de crudă este viața cu unii și că trebuie să apreciem ceea ce avem, ba chiar și ceea ce ne lipsește. Unii o duc chiar mai rău decât ne-am putea noi imagina.

În celula cu numărul 40, dintr-un centru de tortură, patru prizonieri pe cât de asemănători, pe atât de diferiți, îndură împreună chinurile la care sunt supuși. Studentul Demirtay, Doctorul, Frizerul Kamo și Unchiul Kuheylan reușesc să compenseze bătăile, lipsurile, viitorul ce nu pare să fie roz, cu povestiri. Astfel, rând pe rând, fiecare destăinuie ceea ce îi stă pe suflet, narează întâmplări din viață, împărtășesc povești pe care le-au auzit și ei de la alții.

Timpul trece altfel, durerea nu se mai resimte cu aceeași intensitate, ușor-ușor se desprind de realitate. Se gândesc la viață, își expun filosofiile personale legate de libertate, iubire, destin. Însă în tot acest timp nu încetează să remarce contrastul dintre impunătorul Istanbul și ceea ce se ascunde dincolo de aparențe. Cu toate acestea, iubesc metropola, se simt a fi ei însăși situați pe două continente. Istanbulul e centrul lumii lor, e soarele universului lor, e inima lor, iar ei sunt fărâme neînsemnate ale acestui loc…

Burhan Sonmez reușește să aducă astfel un elogiu mărețului oraș, dar totodată trage un semnal de alarmă. Trebuie să acceptăm și să vedem și părțile negative, pe care noi oamenii le-am putea îndrepta. Libertatea e cel mai de preț dar cu care a fost înzestrat omul, un drept care de multe ori i se răpește. E de datoria celorlalți să i-l restituie…

Fragmente:

  • ,,Dar tu nu te mai uiți la ea, ci în jur, la ce a înfăptuit omul. Turnuri, statui, piețe, a construit după gândirea lui ziduri care nu se mai termină. Marea și pământul erau și înainte de om, dar orașele sunt lumea pe care el a făurit-o. Înțelegi că orașul s-a născut datorită omului și că are nevoie de el așa cum florilor le este necesară apa. La fel ca frumusețea naturii, frumusețea orașelor constă în existența lor. Pietrele necioplite devin uși de templu, iar bucățile de marmură spartă, o statuie solemnă.”
  • ,,Privind curtea care despărțea biblioteca de strada de dincolo de ea, m-am gândit la curenții de apă din Bosfor. Istanbulul semăna cu apele Bosforului, care la suprafață erau călăuzite de la nord spre sud, iar la fund invers. Viețile care se desfășurau împreună dar în mod diferit, una lângă alta și totuși în epoci diferite, arătau că locul putea domina timpul, timpul putea fi prins ca într-un vârtej  de apă și tras în puncte diferite. Arhitecții desăvârșiseră arta modelării timpului înaintea fizicienilor. Arhitecții, care construiau spații în formă de tunel, puteau face timpul să treacă prin el și puteau transporta oamenii dintr-o epocă în alta. Și timpul din această bibliotecă mică, aflată chiar lângă  aglomerație, curgea în direcții diferite ca într-un vârtej nevăzut din fundul Bosforului. Curgea încet, fără grabă, purtat de curentul de dedesubt al orașului.”
  • ,,Fiecare oraș își dorea un cuceritor și fiecare epocă își crea propriul cuceritor. Eu eram un cuceritor visător. Credeam în Istanbul și trăiam visând la el. Disperarea se răspândea ca ciuma, iar eu știam că aveau nevoie de mine acolo. Mă așteptau. Eram gata să-mi sacrific trupul ca să dau viață Istanbulului. Durerea era oglinda dragostei mele. Când Iisus l-a înviat pe cel mort, n-a dat viață unui cadavru, ci i-a reamintit nemurirea omului care uitase că e nemuritor. Și eu trebuia să-i amintesc de propria nemurire unui oraș nemuritor. Dacă era nevoie, puteam fi răstignit ca și Iisus, puteam aduna toate durerile în corpul meu. Istanbulul a cărui frumusețe era distrusă zi după zi avea nevoie de mine.”

        Părerile criticilor:

  • „Un zguduitor poem de dragoste inchinat Istanbulului…” (John Ralston Saul)
  • „Nu trebuie sa gasim cai prin care sa ne limitam libertatea. Dimpotriva, trebuie sa incercam sa ne depasim limitele si restrictiile, iar atunci cind reusim, sa fim pregatiti sa platim pretul pentru asta.” (Burhan Sonmez)
  • Istanbul Istanbul se construieste din tensiunea dintre peretii unei celule de inchisoare si nemarginirea imaginatiei, dintre granitele vulnerabile ale trupului si din adincurile nesatioase ale mintii. E un roman care ravaseste si fascineaza, inevitabil si de neuitat.” (Dale Peck)
  • Istanbul Istanbul creeaza un spatiu al sau, atit al culturii urbane, cit si al profunzimii filosofice, cu forma sa stratificata si sensurile multiple, asemenea scrierilor clasice. Este o viziune diferita si autentica a Istanbulului.” (Mesele Literary Magazine)

        Mulțumesc mult Librăriei Donaris Galați pentru ocazia de a citi această carte! Romanul poate fi achiziționat direct din librărie, dar și de pe site-ul ei

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

,,Casa tăcerii” de Orhan Pamuk

Nu știu cum sunteți voi, însă mie îmi place ca din când în când să citesc și altceva înafară de romanele pline de aventură, suspans, dragoste. Din când în când am chef să mă delectez cu ceva altfel, cu ceva care să-mi intre la suflet, cu o carte capabilă să mă pună pe gânduri. ,,Casa tăcerii” este o astfel de carte. Orhan Pamuk scrie într-un mod inedit, formidabil. Nu degeaba a fost premiat cu Nobelul în 2006, nu degeaba cărțile sale sunt traduse și vândute pe întreg mapamondul.

Nu degeaba este Orhan Pamuk scriitorul contemporan al turcilor. Și sunt sigur că nimeni nu ar contrazice acest fapt. Citesc literatură turcă, îmi place nespus de mult, căci oferă o anumită imagine de ansamblu asupra vieții. Turcii sunt un popor mai mult decât interesant, lăsând la o parte stereotipurile și generalizările. Turcii sunt oameni sufletiști, creativi, talentați, sunt oameni frumoși. Există și excepții (din categoria AȘA NU), însă cum am mai zis: fără generalizări. Pe lângă frumusețile plaiurilor lor, pe lângă atmosfera încărcată de istorie, acest popor dispune de o cultură incredibilă, de o valoare inestimabilă.

În romanele lui Pamuk, pe care-l consider unul din scriitorii mei favoriți, totul este privit dintr-un anumit punct de vedere, nimic nu este întâmplător. Viziunea sa este cât se poate de realistă, punând accentul pe contrastul dintre ceea ce sunt personajele și ceea ce par sau vor să pară a fi. Personajele din cărțile sale întruchipează adevărate tipologii umane, totul are o tentă moralizatoare, critică pe alocuri. Volumele ,,Istanbul” și ,,Zăpada” m-au făcut să mă îndrăgostesc de modul în care scrie Pamuk, de modul în care gândește și scrie.

Acum că a venit vara și am mai mult timp la dispoziție, mi-am zis că trebuie să ofer atenția cuvenită cărților acestui autor, cărți pe care trebuie să le citești într-o anumită manieră, fără grabă, cu creionul în mână dacă se poate. ”Casa tăcerii” m-a atras încă de la început datorită titlului său. Ce-o fi reprezentând o casă a tăcerii? Poate un loc în care vocile oamenilor sunt prea lipsite de vlagă pentru a răzbate ”tăcerea” lumii ce-i înconjoară. O tăcere improprie am spune…

Cum ne-a obișnuit, Orhan Pamuk nu pune accentul pe acțiune, ci pe caracterul personajelor, pe trăirile, gândurile acestora. Uneori ai impresia că ai în față o nuvelă și nicidecum un roman. Însă condeiul sclipitor știe să îmbine cele două specii într-un mod aproape imperceptibil.

    ,,…nimic nu este atât de uimitor ca viață. În afară de scris. Da, desigur, în afară de scris – singura consolare.”

Asta reușește să surprindă autorul de-a lungul creațiilor sale. Scrisul, arta cuvântului, reușește să vindece răni ale sufletului, ale psihicului, reprezintă ,,singura consolare” a celui încercat. Scrisul îți oferă o încredere în forțele proprii, te ambiționează, te face să te simți un alt om, însă de multe ori nu e suficient…

”Casa tăcerii” debutează cu perspectiva lui Recep, servitor într-o casă dintr-un orășel (Cennethisar), situat la o mică distanță de Istanbul. Deși este trecut de prima tinerețe, nu are o viață a lui. Se îngrijește de Fatma, bătrâna stăpână a casei, soția legitimă a răposatului său tată. A avut nenorocul de a fi un copil din flori, crescut printre țărani, fără a avea parte de o educație corespunzătoare. În aceeași situație se află și fratele său, Ismail – vânzătorul de lozuri, dar acesta a fost binecuvântat cu o familie căreia, din păcate, nu-i poate oferi prea multe…

Nepoții Fatmei vin în vizită la ea pentru a profita de câteva clipe departe de aglomerația și agitația Istanbulului. Această familie pare a fi una ghinionistă, lipsită de noroc. După căsătoria cu doctorul Selâhattin Darvinoglu (urmașul lui Darwin), Fatma l-a însoțit în acest colț uitat de lume, unde s-a îndepărtat de lume și unde i-a fost cheltuită aiurea întreaga zestre. Selâhattin a renunțat în cele din urmă la profesia sa și și-a dedicat restul vieții redactării unei enciclopedii ce, spera el, va zgudui Orientul și nu numai. Cu un soț căzut în patima alcoolului și cu un fiu care i-a urmat calea tatălui său, cum poate fi o femeie fericită și împlinită?!

Fiul și nora sa au murit de tineri, lăsând orfani trei copii: Faruk, Metin și Nilgun. Cu prilejul vizitei lor, bătrâna se adâncește și mai tare în amintirile ce i-au marcat existența, oscilând între prezent și trecut,  între bătrânețe și tinerețe…

În timp ce Faruk este din ce în ce mai preocupat de cercetările sale istorice și de patima alcoolului, Metin intră în universul bogătașilor cu ale lor vieți monotone, lipsite de griji, dar dornice de distracție. Hasan, fiul lui Ismail, se îndrăgostește de Nilgun, însă și-a ratat viața și viitorul. Învățătura nu-l preocupă, iar anturajele politice periculoase în care se învârte îi fac și mai mult rău. Personajele își prezintă, rând pe rând, conflictul interior propriu, dorința de a reuși, aspirație știrbită de destin…

Orhan Pamuk are un talent aparte în a prezenta situația în adevărata ei gravitate. El creionează personaje complexe ce duc lupte aprige cu ei însuși, scoțând în evidență acea latură umană, acea piedică vinovată de eșecul în viață, de incapacitatea de autocontrol, de lipsa voinței, de viciile și ispitele ce i-au în stăpânire suflete. Protagoniștii din operele pamukiene nu sunt eroi, ci oameni în adevăratul sens al cuvântului, cu bune și cu rele. Aceștia sunt direct influențați de religie, de mediul în care trăiesc, de prezența sau lipsa educației, de contextul istoric, de modul în care este privită libertatea de a alege, de a te lăsa prins în mrejele necruțătoare ale vieții…

Eu vă recomand cu drag această carte. Vă va pune pe gânduri, veți înțelege că a judeca un om după aparențe este o eroare, vă va invita la o analiză a propriei vieți, a propriului suflet. Veți înțelege că viața e un joc periculos, că trebuie să fiți mereu pregătiți, căci, dacă veți fi prinși într-un moment de slăbiciune, e posibil ca nimeni să nu vă poată ajuta. Trebuie să fiți puternici! Voi sunteți salvatorii voștri, de voi depinde dacă veți câștiga sau dacă veți pierde…

Câteva fragmente din ,,Casa tăcerii”:

  • ,,Am luat un băț și stând așa, dus pe gânduri, ți-am desenat chipul pe grămada de nisip de la marginea drumului. Când dormi, chipul tău devine și mai frumos. Când îți contemplu chipul dau uitării vina, ura, păcatul în care credeam că mă cufundasem până la gât, precum și buboaiele vinovăției mele și mă întreb ce păcate pot avea eu, convingându-mă că nu sunt de-al lor, că sunt ca tine. Apoi am stat și am cugetat: ce-ar fi să intru pe furiș în grădină, să mă cațăr pe zid fără să mă vadă piticul, punând picioarele în locul acela din pom și pe muchia zidului, să intru în camera ta pe fereastra deschisă, ca o pisică, și să te sărut pe obraz…Cine ești? Nu mă recunoști? Ne jucam de-a v-ați ascunselea, te iubesc, te iubesc mai mult decât te-ar putea iubi toți bărbații ăia stilați pe care-i cunoști tu!”
  • ,,Europenii au dreptate, descoperirile nu se realizează decât o singură dată: cerul este la fel de albastru și în Franța, smochinii rodesc și la New York tot vara, și aș putea să jur că puii de găină ies astăzi tot din ou și în China, la fel ca puii din cotețul nostru, că aburul pune în mișcare mașinăriile de la Londra la fel cum le pune și la noi, că dacă la Paris nu există Dumnezeu, nu există nici aici, că omul este unul și același pretutindeni, că republica este întotdeauna cea mai bună formulă, iar știința se află în fruntea a tot și a toate!”
  • ,,Pentru că, așa cum aveam să cuget cu mult mai târziu, în timp ce stau aici, în pat, odată sfârșită, viața – călătoria aceea cu trăsura pe care n-o faci decât o singură dată – nu mai poate fi luată de la capăt, însă dacă ai o carte în mână, oricât de complicată și de încâlcită ar fi ea, poți să te întorci dacă vrei, când o isprăvești, la primele pagini, pentru a încerca să deslușești ceea ce ți s-a părut de nepătruns și pentru a pricepe însăși viața, nu-i așa, Fatma?” 

   Părerile criticilor:

  • „Pamuk cuprinde in romanul sau mult teritoriu fara ca macar sa se indeparteze de locul actiunii. Casa tacerii e un loc al fanteziei, al amintirilor, al filosofiei. Cartea este densa, strabatuta la tot pasul de idei inspirate din istorie, religie, memorialistica, politica, dar nu da nici o clipa impresia ca te afli in fata unui material didactic, caci cititorul isi da seama ca toate aceste reflexii din diverse domenii si discipline sint de fapt rupte din viata noastra: frinturi veridice din launtrul fiecarui personaj.” (The New York Times)
  • „In Casa tacerii, semnificatia unei masini conduse cu viteza aduce aminte de scenele din Marele Gatsby, desi intelesul pe care-l capata in romanul lui Pamuk este diferit: se prea poate ca vechea generatie sa aiba inca lucrurile sub control, insa acesti tineri sint forta nestapinita care mai devreme sau mai tirziu va conduce lumea.” (The Guardian)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris, pentru că mi-a oferit neprețuita ocazie de a citi această carte și de a reflecta asupra vieții, asupra propriei mele personalități! ”Casa tăcerii” poate fi procurată de pe site-ul librăriei, alături de alte minunății literare, evident cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu promoțiile și ofertele lor, le puteți da un like pe pagina de facebook.

LECTURĂ PLĂCUTĂ 🙂

,,Copilul zânelor” de Philippa Gregory

Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de fictiune istorica, s-a nascut in 1954, in Kenya. La virsta de doi ani, s-a mutat in Anglia impreuna cu familia. A absolvit sectia de istorie a Universitatii din Sussex si si-a luat doctoratul in literatura secolului al XVIII-lea la Universitatea din Edinburgh. A lucrat o vreme ca jurnalist si producator la radio BBC, insa pasiunea pentru istorie si literatura a indemnat-o sa se dedice scrisului. Autoare prolifica, Philippa Gregory a publicat pina in prezent peste douazeci de romane, dintre care amintim: The Kingmaker’s Daughter (2012; Fiica eminentei cenusii, Polirom, 2013), Changeling (2012; Copilul zinelor, Polirom, 2013), The White Queen (2009; Regina alba, Polirom, 2010, 2014). Cartile sale s-au bucurat de un succes rasunator in intreaga lume si au fost deja traduse in foarte multe limbi.

Multă lume o laudă pe Philippa Gregory pentru romanele ei, pentru poveștile pline de farmec pe care condeiul ei magic le așterne pe hârtie. Și da, merită laudele, cu vârf și îndesat. Sincer să fiu o admir pentru  că a izbutit să scrie atât de mult și de bine, dar și că a reușit să-și prindă cititorii în mrejele ficțiunii cu iz istoric. Eu iubesc acest gen, cum iubesc și istoria de altfel 🙂

După ce am tot amânat lectura unei cărți de-a ei, s-a ivit și ocazia mult așteptată. Am ales să încep cu primul volum al seriei ,,Ordinul Dragonului”, intitulat ,,Copilul zânelor”. Titlul m-a intrigat și chiar eram curios să aflu cine este acel copil și nu am putut să nu mă gândesc la acele povești cu bebelușii lăsați de zâne în schimbul altora, la toate superstițiile oamenilor de altădată…

Personajul principal al romanului este Luca Vero, un tânăr de șaptesprezece, care după moartea părinților a rămas să locuiască într-o mănăstire. Toată lumea îl consideră a fi copil al zânelor, lăsat de acestea pe pragul casei unor soți nu tocmai tineri. Ipoteza lor este confirmată de contrastul dintre bătrânii părinți, oameni simpli, din popor, și fiul extrem de frumos și de deștept. Luca este preocupat de cifre și pentru anumite idei pe care le susține, este considerat eretic. Scapă, fiind racolat de un ordin religios secret – Ordinul Dragonului – pentru istețimea și perspicacitatea sa. Devine astfel inchizitor și va trebui să călătorească pentru a cerceta răul ce pare a vesti venirea sfârșitului lumii.

,,Se poate să fi trimis chiar un copil de zâne să afle spaimele din lume”, a spus în sinea lui bărbatul, în timp ce-și aduna hârtiile pe masă, apoi s-a ridicat în picioare. ,,Ce glumă bună pentru lumile văzute și nevăzute! Un copil de zâne în ordinul nostru. Un copil de zâne care trebuie să afle de ce se teme omenirea.”

La polul opus se află Isolda, fiica de șaptesprezece ani a unui fost cruciat. Ea nu este lăsată să stea lângă tatăl aflat pe patul de moarte, astfel încât fratele ei modifica testamentul răposatului, după bunul său plac. În mod normal ea ar fi trebuit să moștenească castelul Lucretili și moșiile din Italia, iar fratele ei proprietățile din Franța. Aviditatea lui întrece orice limite și-și pune sora în situația de a alege: fie se va căsători cu Robert, prietenul lui, fie va deveni maică abatesă. Preferă a doua variantă și fără nicio tragere de inimă depune jurământul monahal și devine conducătoarea unei mănăstiri de maici. În tot acest timp, prietena ei din copilărie și sora de cruce, maura Ishraq nu o părăsește nicio clipă.

,,Isolda era înveșmântată în albastru intens, culoarea doliului, și purta o pălărie înaltă, împodobită cu un voal din dantelă de culoarea prunei care îi acoperea părul blond, o cingătoare din aur arab strânsă pe talia înaltă a rochiei și cheile castelului prinse într-o parte pe un lanț de aur. […] Isolda a urcat treptele joase spre masa mare, tresărind când și-a văzut fratele așezat în jilțul mare cât un tron, unde până atunci stătuse tatăl lor. Știa că ar fi trebuit să se aștepte ca el să fie acolo, așa cum și el știa că ea va moșteni castelul și va sta în jilț după ce testamentul va fi deschis. Dar acum era prea îndurerată și nu s-a gândit că de-aici înainte își va vedea mereu fratele pe locul tatălui. Durerea era prea mare și ea nu-și dădea încă seama că nu-și va mai vedea niciodată tatăl.”

Situația se complică atunci când maicile încep să aibă vise stranii, se trezesc cu stigmate în palme. Acest necaz este pus pe seama venirii noii maici abatesă și a slujnicei sale păgâne. Luca, însoțit de Freize și de secretarul Peter, pleacă în prima sa misiune, aceea de a descoperi cauzele întâmplărilor dubioase din schitul de maici. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar vinovații sunt persoanele pe care nu le bănuia nimeni. Chiar și așa, Isolda și Ishraq nu sunt în siguranță. Fug, sunt răpite și apoi salvate de tânărul inchizitor. Așa devin tovarăși de drum, însă vă las pe voi să descoperiți pe unde îi mai poartă pașii. În plus, cine a zis că un om al bisericii nu pot nutri sentimente pentru o altă persoană? Cine a zis că diferențele de cultură, de religie sunt o piedică în calea iubirii?

Vă recomand cu tot dragul această carte. Sunt sigur că vă va plăcea și că vă veți  îndrăgosti de felul în care scrie Philippa Gregory. În timpul lecturii simți că ești alături de personaje, că lupți alături de ele împotriva răului, că ești parte a acelei lumi superstițioase din secolul al XV-lea. Contextul istoric este extrem de interesant, acțiunea fiind plasată în anul 1453, la scurt timp după Căderea Constantinopolului, eveniment pe care europenii îl privesc cu groază. Dacă o așa capitală a creștinătății a fost doborâtă, ce soartă tragică îi așteaptă pe ei?

În orice caz, nu ratați lectura acestui prim volum. Veți aștepta ca și mine continuarea, cu sufletul la gură, pentru a afla prin ce peripeții mai trec inchizitorul Luca și nobila Isolda…

Fragmente:

  • ,,- Cu zero poți măsura ce nu există. Turcii au cucerit Constantinopolul și imperiul nostru de răsărit nu numai pentru că au avut cele mai puternice oști și cei mai buni comandanți, ci pentru că au avut o armă pe care noi nu am avut-o: un tun așa de mare, că a fost nevoie de șaizeci de boi ca să-l aducă. Ei știu lucruri pe care noi nu le înțelegem. Motivul pentru care am cerut să fii adus aici, motivul pentru care ai fost dat afară de la mănăstire fără să fii pedepsit pentru nesupunere sau torturat pentru erezie este că eu doresc ca tu să afli aceste mistere; vreau să le cercetezi, ca și noi să le știm și să ne înarmăm împotriva lor.” 
  • ,,- Nu este dorința mea, ci a lui. E și calea firească a lucrurilor – trebuie să recunoști și tu. Te-a crescut aproape ca pe un băiat, cu prea multă bogăție și prea multă libertate. Dar acum trebuie să trăiești ca o doamnă nobilă. Ar trebui să te bucuri că mănăstirea e aproape și nu e nevoie să pleci prea departe de pământurile astea, pe care știu că le-ndrăgești. Nu ai fost alungată – ar fi putut porunci să pleci oriunde altundeva. Vei sta într-un loc de pe moșia noastră: la abație. Voi veni să te văd din când în când…”
  • ,,Luca a așteptat până ce femeile au trecut de el ca niște somnambule, cu pasul măsurat, ca o gardă de onoare, apoi s-a întors în camera de oaspeți și a îngenuncheat la marginea patului, rugându-se fierbinte pentru îndrumare și pentru a găsi, în ciuda îndoielilor sale, înțelepciunea de a descoperi ce lucru necurat se petrecea în locul acesta sfânt și de a-l îndrepta.”

Părerile criticilor:

  • Copilul zânelor este o carte stranie… Ea te pune in pielea unor personaje istorice si, prin scenele pe care le regizeaza, te ajuta sa intelegi momente din istoria medievala care altfel ar fi ramas necunoscute.” (The Guardian)
  • „Misiunea incredintata lui Luca – aceea de a gasi semne care prevesteau sfirsitul lumii – este o versiune fictiva a nelinistii resimtite de majoritatea crestinilor dupa caderea Constantinopolului.” (Philippa Gregory)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris pentru că mi-a oferit ocazia de a citi această poveste încântătoare! ,,Copilul zânelor” poate fi procurată de pe site-ul Libris la un preț extrem de avantajos alături de alte cărți online și, evident, cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu noile promoții și oferte dați un like paginii lor de facebook 🙂

LECTURĂ PLĂCUTĂ 🙂