,,Sfântul nebuniilor incipiente” de Elif Shafak

Elif Shafak este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane şi cele mai citite scriitoare din Turcia. De asemenea, este comentator politic şi susţine discursuri publice inspiraţionale. Scrie în turcă şi în engleză, a publicat 15 cărţi, dintre care 10 romane, cele mai cunoscute fiind Bastarda Istanbulului şi Cele patruzeci de legi ale iubirii. A publicat articole în reviste şi ziare importante din lumea întreagă, printre care se numără The Financial Times, The Guardian, The New York Times, The Wall Street Journal, Der Spiegel şi la Repubblica. A predat la mai multe universităţi din Turcia, Marea Britanie şi SUA.

Imagini pentru elif shafak the saint of incipient insanities

Elif Shafak se numără, fără îndoială, printre scriitorii mei favoriți. Alături de Orhan Pamuk, reprezintă literatura turcă contemporană la nivel mondial și o duce la cele mai înalte cote. Cei doi autori sunt diferiți, abordând subiecte distincte, însă se aseamănă prin pasiunea pentru cuvinte cu care scriu, pentru capacitatea de a străpunge cele mai trainice ziduri, astfel încât rândurile lor reușesc să ajungă la sufletul cititorului.

Elif Shafak este o scriitoare non-conformistă, modernă, cosmopolită, care scrie fără a-și impune limite. Doar scrie. Își lasă gândurile să șiroiească pe foaia de hârtie, dând naștere unor povești fermecătoare, încărcate de emoție, de sentimente contradictorii, de pasiune, de iubire pentru tot ceea ce o înconjoară. Unul dintre scopurile operei sale este acela de a aduce laolaltă Orientul și Occidentul, Răsăritul și Apus, tradiționalul și modernul și  de a se situa pe ea însăși – un om frumos – la granița dintre cele două lumi, de care aparține în egală măsură.

În această categorie se încadrează și ,,Sfântul nebuniilor incipiente”, primul roman scris și publicat de autoare în limba engleză. M-am bucurat nespus să aflu că Editura Polirom îl reeditează și cu prima ocazie l-am citit. Îmi era dor să mă delectez cu ceva scris de Elif Shafak și, ca întotdeauna, am fost uimit de stilul său, de poveștile pe care reușește să le contureze cu un talent neasemuit. Mi-a plăcut foarte mult această carte, foarte-foarte mult, încât a trebui să aștept câteva zile ca să-i pot scrie recenzia, ca să-mi pot aduna gândurile.

Cum ne-a obișnuit, autoarea abordează numeroase teme, precum diferențele culturale dintre Turcia și țările din Occident, în cazul de față, Statele Unite ale Americii, dificultățile întâmpinate de studenți într-o țară străină, homosexualitatea, pendularea între religie și ateism. Atmosfera prezentă în roman este marcată, după cum dă de înțeles și titlul, de nebunie (aflată în stadiu incipient, ce-i drept), dar și de confuzie, neînțelegere.

Personajele conturate sunt victime ale destinului, obligate să înfrunte realitatea, oricât de crudă sau de lipsită de sens ar părea. Acestea conștientizează, cel mai adesea, că nu și-au găsit locul în lumea, țara, orașul în care trăiesc, se simt niște străini printre cei pe care ar trebui să-i considere de-ai lor. Nu se înțeleg pe ei înșiși, așa cum nu înțeleg viața, așa cum nu pot să-și explice destinul, trecutul. Adesea, nu sunt capabili să trăiască prezentul și să privească mai departe, să arunce o privire asupra unui posibil viitor.

Cartea se remarcă prin prezența mai multor personaje principale, din perspectivele cărora ne este relatată acțiunea romanului.

Ömer – un turc din Istanbul, student la științe politice, Abed – venit din Maroc, musulman practicant, preocupat de biotehnologie, și Piyu – spaniol la origine și viitor dentist, locuiesc în aceeași casă din metropola Boston. Toți trei se află în Statele Unite ale Americii în vederea desăvârșirii lor profesionale, în vederea finalizării studiilor superioare. Cei trei sunt extrem de diferiți, au obiceiuri și preocupări distincte, însă, în mod uimitor, se înțeleg, iar traiul în comun nu reprezintă o povară.

Omer duce o existență dezorganizată, înecată în litri de cafea, tutun, băutură, iarbă. Pare să fi fugit de trecut, de Istanbul și de viața sa în Turcia, însă, fără îndoială, nu știe unde-l vor duce pașii în viitor. Nu poartă ceas, preferând să măsoare timpul prin intermediul muzicii pe care o ascultă în mod obsesiv. Venirea sa în Occident a fost însoțită de știrbirea numelui său, prin înlăturarea tremelor, de o răvășire a identității sale.

Lucrarea sa de doctorat stagnează, ajunge inclusiv în spital datorită viciilor cu care îi este presărată viața. Dar, la un moment dat, se îndrăgostește, ba chiar, o cere în căsătorie pe Gail, alături de care totul va lua o întorsătură neașteptată…

Gail este un personaj complicat, o persoană introvertită, anxioasă, obsedată de linguri – pe care și le prinde în păr – și de două alimente vitale, ciocolata și bananele. În perioada studenției a cunoscut-o pe Debra Ellen Thompson, o tânără roșcată, feministă, vegană, cu care va avea o relație homosexuală. Împreună vor deține o ciocolaterie, însă legăturile dintre ele vor slăbi odată cu intrarea lui Omer în viața lui Gail.

Abed este, la rândul său, o persoană anxioasă, nelipsită de griji, prea preocupată de amănunte – lipsite de importanță, de altfel – pentru a vedea ansamblul. Este legat de trecut, nu are curaj să înfrunte viitorul, să depășească prejudecățile americanilor față de arabi, să-și deschidă sufletul, să fie el însuși.

Piyu se teme de obiectele ascuțite, deși urmează să devină medic. De asemenea, este obsedat de curățenie și de usturoi. Acesta formează un cuplu cu Alegre, o mexico-americană bulimică, înconjurată de o serie nesfârșită de mătuși, dar care gătește cu pasiune și cu iscusință.

Acești șase protagoniști, trei femei și trei bărbați, ne oferă puncte de vedere diferite asupra vieții, asupra relațiilor dintre oameni, asupra unor subiecte, mai mult sau mai puțin, de actualitate. Poveștile lor se împletesc pe nesimțite, oferindu-ne un tablou al diversității, al complexității minții umane, un peisaj înțesat de culori, tonuri cenușii și de bătăi ale inimii…

Vă recomand cu drag ,,Sfântul nebuniilor incipiente”, un roman spectaculos ce poartă semnătura talentatei Elif Shafak! Veți descoperi niște confesiuni interesante, niște povești, niște fragmente desprinse din viața și din lumea în care trăim cu toții. Vom începe, la rândul nostru, să ne căutăm eul interior, într-o încercare de a ne salva din mrejele nebuniei incipiente, ale lipsei de frumos și de iubire din viețile noastre…

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a mă delecta cu această bijuterie literară!

,,Sfântul nebuniilor incipiente” poate fi procurată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura magnificei Elif Shafak

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru sfantul nebuniilor incipiente

,,Iubirile croitoresei” de Maria Duenas

 Maria Duenas, doctor în limba și literatura engleză, este profesoară la Universitatea din Murcia. Familia mamei sale a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan, locul unde se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor descrise în Iubirile croitoresei (Polirom, 2011, 2013), romanul său de debut, care s-a vândut în peste un milion de exemplare. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele Ce avem și ce uităm (2013) și Cumpătarea (2016).

Imagini pentru maria duenas

Există cărți de care te îndrăgostești, pe care nu încetezi să le porți în suflet, la care te gândești adesea și, inevitabil, zâmbești. Pentru mine, o astfel de carte a fost și este ,,Iubirile croitoresei”. După ce am dat ultima pagină, după ce am conștientizat că s-a terminat nu am putut spune decât: WOW!

Mulțimea de emoții și de sentimente transmise de această poveste uimitoare continuă să nu-mi dea pace. Sunt fascinat, uimit, încântat, bucuros și, iarăși, fascinat. Am parcurs această carte într-o perioadă relativ lungă de timp, am savurat-o pagină cu pagină, capitol cu capitol, am profitat de momentele plăcute pe care mi le-a oferit neîncetat…

Ce aș putea spune despre ,,Iubirile croitoresei”?

1.M-am îndrăgostit de stilul Mariei Duenas, de scriitura sa complexă și fermecătoare. Pentru unii este, cu siguranță, extrem de plictisitoare, dar pentru mine a fost magică. Descrierile realizate cu o deosebită măiestrie reușesc să ne ofere o imagine de ansamblu asupra evenimentelor evocate și ne permit să călătorim pe alte meleaguri, în vremuri apuse…

2.Este un roman de ficțiune bazat pe adevăr istoric, ilustrând perfect situația Spaniei, a Marocului aflat sub Protectorat spaniol și nu numai, în anii ’30-’40 ai secolului anterior. Pentru mine a reprezentat un deliciu prilejul de a mă plimba, rând pe rând, prin Madrid, Tanger, Tetuan, Lisabona și, implicit, de a înțelege viața oamenilor din acele vremuri deloc pașnice.

3.Această carte este, fără îndoială, un thriller de toată frumusețea, îmbinând viața de croitoreasă cu cea de spion sub acoperire și din care nu lipsesc aventura la cele mai înalte cote, adrenalina și suspansul. Pe tot parcursul lecturii, cititorul stă cu inima la gură, nerăbdător, curios, nesigur de turnura pe care o vor lua evenimentele. Situațiile-limită, momentele în care avem impresia că totul s-a sfârșit, că nu există nicio cale de scăpare, condimentează povestea scrisă atât de bine și de convingător.

4. Personajele sunt extrem de bine prezentate, înfățișate în lumini și umbre, cu bune și cu rele. Inclusiv personajul principal reprezintă un amestec complicat de calități și defecte, o dovadă a autenticității și verosimilității caracterului uman, o sugestie a generalizării și, nicidecum, a satirizării tipologiilor inspirate din viața de zi cu zi.

5.Per ansamblu, ,,Iubirile croitoresei” devine, din punctul meu de vedere, o bijuterie neprețuită pentru cel care o citește și o înțelege, o carte, cu adevărat, bună, perfectă pentru zilele însorite de vară, dar și pentru cele marcate de gerul năprasnic al iernii. (Pentru câteva ore vom uita de vremea de afară și ne vom încălzi numai imaginându-ne clima din bazinul Mediteranei 😀 )

Imagini pentru el tiempo entre costuras sira

Despre ce este vorba în romanul Mariei Duenas?

Dacă mă credeți, aș fi în stare să vă povestesc întreg romanul, aș scrie pagini întregi despre această carte și tot ar mai rămâne ceva de scris, de povestit, însă nu vreau să vă răpesc din farmecul lecturii. Astfel, mă voi limita la o scurtă prezentare a subiectului care, sper eu, vă va atrage atenția.

Protagonista este Sira Quiroga, o tânără din Madrid, crescută de o mamă singură (senora Dolores) și care nu a avut șansa de a studia, petrecându-și anii copilăriei și, mai apoi, ai adolescenței în atelierul de croitorie al donei Manuela. Din nefericire, în anul 1936 a început războiul civil spaniol, iar situația economică a fost și ea afectată. Drept urmare, cele două, mamă și fiică, au devenit șomere. Totuși, situația lor nu a rămas fără soluție. Sira l-a cunoscut pe Ignacio, cu care urma să se căsătorească și să ducă o viață modestă, mai mult decât acceptabilă în acele timpuri…

Imagini pentru el tiempo entre costuras

La un moment dat, îl cunoaște pe Ramiro, un bărbat cuceritor, în ale cărui mreje se lasă prinsă și pentru care renunță la tot. La Ignacio, la posibila sa carieră de funcționară, la viața monotonă de odinioară. Sira își întâlnește tatăl, un om de afaceri prosper, de la care primește o moștenire sub forma unei mari sume de bani și a unor bijuterii de familie extrem de valoroase. Fiind prea fascinată de Ramiro, de pasiunea și de atracția dintre ei, Sira nu-și dă seama că este păcălită. Acceptă să călătorească în Tangerul marocan, oraș internațional pe atunci, și petrece mult timp într-un hotel de lux, cu petreceri, voie bună, iubire… până când este lăsată însărcinată și lefteră de bărbatul ce se face nevăzut.

Pierde copilul și ajunge la Tetuan, parte a Protectoratului spaniol. Situația sa nu este deloc una fericită.  A rămas singură în acest loc departe de casă, îi este imposibil să revină la Madrid din cauza războiului care a luat amploare și, pe deasupra, trebuie să plătească datoria imensă pe care o are față de Hotelul Continental. Așa pornește ea, în zorii celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o aventură uimitoare, o aventură care începe cu deschiderea celui mai profesionist atelier de haute couture din nordul Africii.

Până apucă să se dezmeticească, Sira devine o croitoreasă faimoasă, dar și un spion ce are drept misiune împiedicarea angrenării Spaniei în conflagrația mondială alături de Hitler. Intră în contact cu personaje-cheie ale epocii, precum Înaltul Comisar Beigbeder, Rosalinda Fox (personaje reale), se îndrăgostește. Joacă periculos, își riscă viața, însă va merita? Care va fi deznodământul acestei istorii?

Imagini pentru el tiempo entre costuras

Sper că am reușit să vă ispitesc. Eu vă recomand din toată inima ,,Iubirile croitoresei”! Vă invit s-o citiți în tihnă, să vă bucurați de toată aventura Sirei și de zbuciumul neîncetat pe care aceasta îl înfruntă, de atmosfera acelor vremuri, de frumusețea meseriei de croitor și de importanța celei de spion.

  După această carte s-a realizat și un serial de treisprezece episoade, intitulat ,,El tiempo entre costuras”, pe care, personal, abia aștept să-l vizionez! 

  Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte excepțională! ,,Iubirile croitoresei” poate fi procurată de pe site-ul librăriei, alături de alte titluri ce poartă semnătura Mariei Duenas.

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru iubirile croitoresei

,,Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

Există cărți pe care odată ce le începi nu le mai poți lăsa din mână, pe care le savurezi din plin și pentru care ți-ai dori ca timpul să stea în loc. Gândul că vei ajunge să dai ultima pagină te întristează profund și, drept urmare, speri în adâncul sufletului că povestea nu va avea sfârșit, că nu se va termina curând. O astfel de carte este ,,Hanul lui Manuc”, o creație de excepție a autoarei românce Simona Antonescu.

Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului ,,Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național ,,Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu ,,Fotograful Curții Regale” – romanul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014, și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller și a fost reeditat în 2016 în colecția ,,Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, ,,Darul lui Serafim”.

Imagini pentru simona antonescu

Despre această autoare am tot auzit vorbindu-se, dar nu avusesem ocazia să citesc vreunul din volumele ce-i poartă semnătura. Publicarea celui de-al treilea și descrierea ispititoare m-au convins să nu mai amân. Am avut așteptări foarte mari și nu am fost dezamăgit, am avut supriza de a mă îndrăgosti de stilul Simonei Antonescu și de această carte ce se află, fără îndoială, în topul celor mai bune cărți citite în acest an, ba chiar pe parcursul întregii mele cariere de cititor (nu foarte lungă, ce-i drept). Scriitura ei este minunată, limbajul adaptat perioadei istorice, înțesat de arhaisme și regionalisme. Un deliciu!

,,Hanul lui Manuc” este o compoziție deosebită, o monografie și o frescă a societății românești (și nu numai) de la începutul secolului al XIX-lea. Avem de-a face cu un reprezentant de seamă al ficțiunii istorice, în care se pune accentul pe contextul istoric, pe tradițiile și obiceiurile acelor vremuri, dar din care nu lipsesc aventura, poveștile de dragoste și numeroasele lecții de viață. În această carte veți remarca importanța trecutului, a istoriei în desfășurarea prezentului. Fiecare suflare de astăzi este influențată de ceea ce am făcut ieri, de faptele strămoșilor noștri, întrucât oricât ne-am nega originile, acestea ne însoțesc până la moarte, depășind barierele spațiului și ale timpului.

Fără îndoială, personajul principal sau, poate, doar cel mai bine conturat este jupânița Ruxandra, fiica boierilor Sămărghiteni din Mironești. Are doar 12 ani, este mezina familiei și moștenitorul părinților săi. Interesată de mersul lucrurilor în ceea ce privește moșia tatălui său, mai mult băiat decât fată, Ruxandra e sigură că destinul ei e acela de a mânui sabia, de a înfrunta dușmanii și, nicidecum, acela de a se limita la conducerea gospodăriei și la împlinirea pe plan personal. Totuși, niciodată nu trebuie să spunem niciodată…

,,Două ar fi vrut copila să se facă, atunci când va fi fost mare, anume: haiduc și ispravnic de moșie. Numai mireasă nu se visa niciodată jupânița. Ori poate că se visa, numai că în visele ei ar fi fost o mireasă care se eliberează singură, cu paloșul, din captivitate, ba încă aducând acasă și capetele vrăjmașilor ce cutezaseră a o răpi.” 

Manuc este un negustor armean, paharnic și dragoman al Sublimei Porți. Afacerile sale l-au purtat de-a lungul timpului prin multe locuri, l-au determinat să fie cu ochii în patru, să analizeze din umbră viața politică de care comerțul este atât de dependent. El a botezat-o pe Ruxandra, înrudindu-se astfel cu Sămărghitenii, oameni ospitalieri, niște români autentici. La un moment dat, decide să-și construiască în București propriul său han, un han cum nu s-a mai văzut.

,,Paharnicul vorbea despre planuri mari de ridicare a celui mai strălucitor han în București, pe locurile de curând cumpărate ale Curții Vechi. Minuna jupânesele de la masă cu povești ale caravanseraiurilor pline de culoare, ce iau mințile femeilor și le fac să-și piardă inimile printre valurile de mătăsuri cu ape sclipitoare ori șiragurile de pietre prețioase întinse pe tarabele negustorilor. Glasul lui depănând imagini ale fântânilor arteziene sclipind argintii în lumina lunii îmbăta deopotrivă mințile jupâneselor și pe ale boierului, ba părea chiar că taica părintele însuși prinde a visa.”

Imagine similară

Manuc Bey – un personaj inspirat din istorie

Cert este că construcția în care negustorul a investit galbeni și suflet va juca un rol important. Ne aflăm în 1806-1812, perioadă marcată de conflictele ruso-turce ce au avut repercursiuni asupra vieții muntenilor, obligați să-i accepte pe ,,musafirii” ruși și să le ofere cele trebuincioase… din puținul lor. Napoleon vrea să cucerească Europa, Rusia și Austria vor să se apere și, în același timp, să-și protejeze sferele de influență. Iar Principatele Romane se află la intersecția intereselor Marilor Puteri.

Din interiorul acestui han vor fi trase sforile vieții politice internaționale, aici se vor întâlni ambasadori, aici se vor semna tratate, se va decide soarta Europei și, implicit, a lumii. Și tot de aici Manuc va încerca să apere interesele românilor, ale acestui popor pe care-l simte ca fiind al său, față de care este profund atașat, însă fără a-și nega adevăratele origini.

Imagini pentru manuc

   Hanul lui Manuc – o construcție ce a înfruntat intemperiile istoriei/timpului

La polul opus se află Imperiul Otoman, acest ,,bolnav al Europei”, pe care statele puternice, aflate în plină ascensiune încearcă să-l pună la pământ și să-i fure teritoriile nesfârșite, câștigate cu sudoarea frunții și cu șiroaie de sânge. Sultanii se succed, sunt obligați să abdice. Ienicerii se revoltă neîncet, fac prăpăd în Istanbul. Gloria de altă dată pare să se fi ruinat. Pe acest fundal, se conturează firav portretele a două personaje: Aisha – o cadână adusă tocmai din Georgia pentru haremul sultanului Selim al III-lea, ucisă fără milă din porunca pașei Bayraktar din Rusciuc alături de alte 149 de fecioare și Ismail – un ienicer trecut prin viață, martor mut al decăderii imperiului lui Osman.

,,Două iatagane intrară cu ușurință în trupul Aishei. Ochii fetei se măriră, arătându-și toată frumusețea, și buzele ei se zbătură alarmate în încercarea de a da glas unui ultim gând de care uitase: ce se va întâmpla cu dragostea ei pentru Selim? Investise atâta suflet în ea! De-ar găsi o cale ca dragostea aceasta să-i supraviețuiască, să rămână ca o suflare caldă, cu miros de prăjiturele muiate în sirop de flori de portocal, plutind ușor pe fața apelor Bosforului, șuierând a cântec la trecerea prin locurile înguste de sub Podul Galatei. În ea, o pasăre fâlfâi scurt și se alătură apoi celorlalte.”

istanbul.jpg

Vedere asupra Istanbulului – gravură din secolul al XIX-lea, realizată de Melling

Într-una din vizitele nanului său, Ruxandra are ocazia de a-l cunoaște pe Vlaicu, un tânăr ambițios, pasionat de aventură, pe care-l îndrăgește imediat. Și se pare că sentimentul este reciproc. Anii trec, jupânița crește, tatăl său se apropie cu pași timizi de cumplitul sfârșit, se vede nevoită să înfrunte adevărul, se maturizează. Oare cum e posibil ca bătăioasa copilă de altădată să se fi schimbat atât de mult? 

,,Atunci, știu pe loc că-l îndrăgește pe Vlaicu. Ba chiar se simți vinovată pentru nenumăratele ei pendulări și întrebări, pentru toate neliniștile și îndoielile cărora le dăduse voie să se arate, iar ele se iviseră din zi în zi tot mai multe, întinând singurul adevăr al inimii ei: îndrăgea pe Vlaicu. Nu el era al ei, ci ea era a lui, întreagă, cu toate ale ei – nădejdi mărturisite ori nu, vise, dorințe mai mari ori mai neînsemnate – era a lui cu tot sufletul și cu toate gândurile păstrate până atunci tăinuite față de oricine altcineva. Se ivise pe lume, primul și ultimul copil al maicii sale, cu o singură menire: să fie a lui.” 

Manuc are în față un viitor pe cât de strălucit, pe atât de presărat de pericole. Se simte prins între două lumi, între două suflete ce iau întruchiparea a două râuri. Are o familie pe care o iubește nespus, dar și un nume, o poziție socială, o datorie față de români. Mai mult decât oricând, nu poate renunța la politică, la acest joc cu intrigi și cuvinte meșteșugite. Va reuși el să ia o decizie corectă, să schimbe prin acțiunile sale destinul unei națiuni? Și cum rămâne cu Ruxandra și cu Vlaicu? Cu suferința jupânesei Aristița, cu durerea babei Niculina și a ispravnicului Aurică, cu ilegitimitatea țigăncii Stanca?

Sunt atât de multe de spus despre această carte, pe care vi-o recomand cu tot dragul! Simona Antonescu reușește în cele aproximativ 565 de pagini să ne aducă la cunoștință o altă lume, mai animată, mai fermecătoare, capabilă să o eclipseze pe a noastră. E o plăcere să te lași purtat prin curtea boierilor Sămărghiteni de la Mironești, prin Bucureștiul altor timpuri, prin Istanbulul marcat de revolte ale ienicerilor și de detronări ale sultanilor! Și, fără să îți dai seama, în fața ochilor tăi se țese o istorie deosebită care are drept reper hanul lui Manuc Bey.

Romanul Simonei Antonescu nu prezintă o singură poveste, ci mai multe, unele mai lungi, altele mai scurte. Toate se intersectează, se desfășoară simultan, se întrepătrund, dând naștere unui tablou plin de culoare, dar nelipsit de tonuri cenușii…

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această capodoperă! ,,Hanul lui Manuc” poate fi achiziționat de pe site-ul librăriei, alături de alte titluri ce poartă semnătura Simonei Antonescu și publicații ale Editurii Polirom

LECTURĂ PLĂCUTĂ! 

Imagini pentru hanul lui manuc carte

,,Femeia cu Părul Roșu” de Orhan Pamuk

Oare prima experiență erotică poate să ne hotărască întreaga viață? Sau destinul ne este trasat doar de forța istoriei și a legendelor?

Cred că nu mai este nevoie să menționez că Orhan Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți. De când i-am descoperit scrierile, am simțit că acest autor este altfel, că stilul său se deosebește de al altora și că, mai mult decât atât, are ceva important de spus. Toate cărțile sale sunt complexe, fermecătoare, ilustrând talentul și priceperea cu care mânuiește condeiul. Orice lucru, orice detaliu, aparent nesemnificativ, capătă proporții în creația sa. Nimic nu este întâmplător, fiecare cuvânt este ales cu grijă, astfel încât în spatele rândurilor stă ascunsă o amplă experiență și o uimitoare filosofie de viață.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantași. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excepția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepție, cel mai tânăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa. 

A trecut ceva timp de când m-am delectat ultima oară cu o lucrare purtând semnătura lui Orhan Pamuk și, profitând de venirea vacanței, am hotărât că nu trebuie să mai amân. De precizat că eu prefer să-i citesc cărțile în vacanță sau oricând am mai mult timp liber la dispoziție. Și liniște. Totul trebuie analizat și ,,digerat”, căci nu sunt niște cărți oarecare. Cu siguranță nu se recomandă lectura lor pe fugă, printre picături. Ar fi și păcat să risipim o astfel de literatură.

,,Femeia cu Părul Roșu” este o carte încântătoare, cu care Pamuk s-a întrecut pe el însuși. Protagonistul este Cem Çelik, un adolescent de șaptesprezece ani din Istanbul care nutrește în adâncul sufletului său că într-o zi va ajunge scriitor. Acesta duce o viață obișnuită în tumultoșii ani 80. Are o mamă protectoare și un tată de care nu  a avut ocazia să se bucure prea mult, întrucât acesta a fost dintotdeauna mult prea preocupat de politică, de numeroasele acțiuni  riscante ce l-au băgat, inclusiv, la închisoare. Într-o zi nu se mai întoarce acasă de la farmacia pe care o deținea. A dispărut fără să anunțe pe cineva. Se poate spune că, din acest moment, destinul lui Cem a luat o întorsătură neașteptată…

Situația lor financiară precară îi determină să se mute la Gebze, un orășel din apropierea metropolei. Este vară, iar Cem trebuie să strângă bani pentru a-și plăti cursurile private, pentru a se pregăti de admiterea la universitate. În ciuda nemulțumirilor mamei sale, alege să devină ucenic de fântânar pentru câteva săptămâni, o slujbă ce-i va aduce banii atât de necesari. Zis și făcut. Împreună cu Meșterul Mahmud călătorește la Öngören, un mic târg de pe partea europeană a Turciei. Astfel, începe o aventură, o luptă aproape zadarnică a fântânarilor în încercarea de a găsi apă în pustiu, la marginea civilizației.

Zilele se scurg, ei înaintează tot mai adânc în măruntaiele pământului. Nici măcar un strop de apă până acum. Singura lor alinare o reprezintă plimbările la ceas de seară prin târgul din apropiere. Aici Cem a zărit-o pe ea. Pe Femeia cu Părul Roșu. Singurul motiv pentru care se află încă acolo. Ajunge să o revadă, să vizioneze un spectacol în care joacă și ea, organizat de un teatru ambulant. Ba chiar o însoțește în apartamentul ei, unde petrece prima noapte alături de o femeie, unde își pierde inocența cu cea care, la urma urmei, i-ar putea fi mamă. Nimic nu avea să mai fie la fel. Niciodată nu-i va uita chipul frumos, părul vopsit într-un roșu aprins…

,,În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor și la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viață, la femei și la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roșu m-a învățat să mă cunosc și m-a învățat, totodată, sensul fericirii…”

Fiind prea euforic și prea obosit după prima sa experiență erotică, tânărul provoacă un accident la locul de muncă. Meșterul Mahmud, bărbatul pe care-l respecta asemenea unui părinte, a fost rănit și zace inconștient în puțul pe care-l săpau. Cem este înfricoșat, nu știe cum să reacționeze, caută ajutoare, dar sfârșește prin a pleca acasă. Mult timp după aceea se va gândi la fapta sa, dar încet-încet se va lăsa acaparat de studii, de slujba la librăria lui Deniz, de cărțile citite. Se va căsători, nu va putea avea copii.

El și Ayșe își vor petrece viața studiind legenda lui Oedip, cel care și-a omorât tatăl și s-a însurat cu mama sa, dar și pe cea a lui Rostam și Sohrab, tatăl care își ucide fiul, din Cartea șahilor – epopeea națională a Iranului. Își vor deschide o firmă, botezată Sohrab, copilul lor, pe care nu vor înceta să-l crească și să-l îngrijească. Amintirea Femeii cu Părul Roșu și a Meșterului Mahmud nu i-au dat pace niciodată adultului Cem, deși totul rămăsese doar o amintire, un suvenir dintr-o vreme de mult apusă. Până într-o zi…

Se pare că noaptea petrecută alături de actriță a avut urmări. Mai exact, un băiat, Enver. Spre sfârșitul cărții avem, adesea, impresia că avem de-a face cu un thriller, nelipsit de aventură și suspans. Legendele despre tați și fii par să se fi reflectat asupra vieții protagonistului. Și în centrul acestui tablou imens, presărat cu secrete, minciuni, speranțe se află… ghiciți voi cine!

,,Asta pentru că lucrurile despre care se povestește în basmele și în legendele de pe vremuri sfârșesc prin a ni se întâmpla și nouă. Cu cât citiţi mai multe legende și cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveștile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă și vouă.”

Este uimitoare evoluția personajului corelată cu cea a Turciei Moderne. Cititorul este martor al loviturii de stat militare din 1980, al urbanizării tot mai proeminente a țării. Istanbulul își lărgește granițele, ajungând să concentreze și târgul din tinerețea lui Cem. Totul se modernizează, meseria de fântânar dispare treptat ca urmare a industrializării și a robotizării pe scară largă. Străzile, clădirile și oamenii de ieri au dispărut, lăsând loc altora. Pe acest fond al evoluției, al schimbărilor se conturează acțiunea acestui roman despre care sunt atâtea de spus…

Vă recomand să citiți ,,Femeia cu Părul Roșu”, chiar dacă Pamuk nu pare sau nu a fost până acum pe gustul vostru! Personal, am fost vrăjit, nopțile petrecute în compania acestei cărți au fost de neuitat. Veți descoperi o istorie copleșitoare. De-a lungul celor aproximativ 270 de pagini veți ajunge să priviți din numeroase perspective controversata relație dintre tați și fii. Analogiile cu legende faimoase, precum cea a lui Oedip sau a lui Rostam și Sohrab, sunt nelipsite. Avem de-a face cu o carte despre destinul ce nu poate fi schimbat, despre misterele iubirii, ale legăturilor dintre femei și bărbați, despre poveștile care devin realitate.

 La urma urmei, viața este o poveste ori povestea este o reflecție a vieții?

„Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri.” (The Washington Post)

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! ,,Femeia cu Părul Roșu” poate fi procurată de pe site-ul librăriei la un preț avantajos, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk.

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Papagalul verde” de Martha Bibescu

Cu puțin timp în urmă, am descoperit-o pe Martha Bibescu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Am cunoscut-o mai bine datorită unui volum realizat de Alina Pavelescu în cinstea sa, frumos intitulat ,,Martha Bibescu și vocile Europei” (despre care puteți citi mai multe aici). Cert este că am rămas fascinat de această prințesă, de această scriitoare, de această femeie sensibilă și puternică, deopotrivă. Din acest motiv, am fost curios să citesc ,,Papagalul verde”, la recomandarea unei prietene dragi, ceea ce am și făcut. Dar, înainte de toate, cine a fost Martha Bibescu?

O prințesă româncă, fiică a soților Ion Lahovary și a Smarandei Mavrocordat, care a ales să fie o scriitoare, o romancieră franceză. Căsătoria sa cu prințul George Valentin Bibescu a adus-o în sânul unei mari familii nobile, din care făceau parte și numeroși francezi. A iubit Franța și graiul franțuzesc, exilul și ultimii ani din viață i-a petrecut pe acele meleaguri. A fost membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, s-a implicat în viața politică și diplomatică a României. A avut nenumărați prieteni, răspândiți prin întreaga Europă. Și, cel mai important, s-a străduit pe parcursul întregii vieți să fie ea însăși: Martha Bibescu, prințesa talentată, iubită, capabilă de orice…

Câteva ore mi-au fost suficiente pentru a mă delecta cu ,,Papagalul verde”. L-am lecturat imediat, însetat de cuvintele atent meșteșugite, de artă. Martha a fost, fără îndoială, o artistă în adevăratul sens al cuvântului, o prezență ce denota eleganță, delicatețe, ce atrăgea toate privirile. M-am lăsat purtat în acest univers descris cu atâta măiestrie de ea, am avut impresia că citesc capodopera unui scriitor francez. Nu există niciun dubiu că Martha și-a îndeplinit visul și că a meritat pe deplin fotoliul de la Academie. Poate că s-a născut la București, în Regatul României, dar inima ei a aparținut Franței, Republicii și Occidentului.

Protagonista acestei povești este o fetiță în vârstă de nouă ani. De când se știe, face parte dintr-o familie numeroasă, originară din Rusia țaristă, stabilită la Biarritz, pe Coasta de Argint. Deși familia sa duce o viață lipsită de griji de ordin financiar, este permanent îndoliată. Cu ani în urmă, fratele ei mai mare, Sașa, a murit din cauza unei boli necruțătoare. Unicul fiu al părinților săi, copilul cel mai iubit a rămas doar o amintire. O amintire în funcție de care părinții își ghidează existența. Odată cu Sașa au murit și sufletele lor. O singură speranță le mai dă putere celor doi adulți: nașterea unui alt băiat, reîncarnarea răposatului mult adorat.

,,Mai mult decât averea, mai mult decât aglomerația de copii și de servitori și mai mult decât uriașa clădire ridicată de tata între parc și plaja particulară, nenorocirea ne acorda un fel de superioritate asupra altor familii străine, ba chiar și un fel de lustru. Căci doliul e întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele.”

Fetița a crescut, alături de surorile ei, într-o locuință a suferinței, a deznădejdii, a nevrozei. O atmosferă demnă de opera lui George Bacovia. Într-o zi, viața sa monotonă a luat o întorsătură neașteptată. Un superb papagal verde i-a aterizat pe manșonul de lutru, iar din acel moment a știut că pasărea îi aparține, că trebuie să fie a ei. Totul a fost în zadar. Părinții nu i-au cumpărat-o. Și așa se face că o fetiță de doar nouă ani a descoperit suferința. A încercat chiar să-și pună capăt zilelor, dar a fost scăpată din ghearele morții…

,,Așa cum se întâmplă în marile iubiri, obiectul pasiunii mele corespundea prin mii de afinități secrete preferințelor mele estetice și ajunsese să le stăpânească pe toate. Pasărea purta pe penele ei culoarea primăverii; era la fel de verde ca iarba, iar eu iubeam primăvara, deși ne era interzis s-o iubim: pentru noi reprezenta anotimpul morții. Pasărea avea aripi, un cioc și gheare tăiate ciudat, iar îngerul ciudățeniei m-a atins cu aripa lui; fusesem crescută în tăcerea forțată a casei, pe care tristețea și durerile de cap ale mamei o făceau să fie mută, și unde nu răsuna niciodată o voce omenească, iar această pasăre vorbea!”

Anii au trecut și a ajuns la vârsta maturității. S-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, a călătorit în întreaga lumea în căutarea terenurilor de polo. A rămas văduvă. Și a remarcat cum Marie, mezina familiei, a crescut, semănând tot mai mult cu ea. Atât la chip, cât și la suflet. Se pare că și ea face cunoștință cu papagalul verde, doar că acesta are înfățișarea unui tânăr de care se îndrăgostește. Finalul este tragic, căci Marie nu poate trece peste suferința din dragoste. Existența sa se sfârșește la nouăsprezece ani… În ciuda acestei pierderi, viața protagonistei continuă. Inima ei începe să bată mai puternic pentru un bărbat tânăr, despre care veți afla mai multe citind cartea.

  ,,Punând stăpânire pe tânăra lui imaginație, mi-am dat seama ce voiam să fac cu el: nu-l voiam sclavul meu, ci sclavul lui Marie. Voiam să se îndrăgostească de o moartă și nu simțeam niciun regret. Sora mea trebuia să trăiască în gândurile mele și în cuvintele mele; trăind așa, trebuia să placă și era firesc să fie iubită. Felix se găsea acolo pentru a fi prima victimă și nu aveam niciun fel de milă.” 

La prima impresie am conchide că avem în față o simplă tragedie. Totuși, cartea Marthei este mai mult decât atât. Aceasta cuprinde un periplu interesant în istoria familiei protagonistei dintr-o Rusie a altor timpuri și abordează tema iubirii dintre frate și soră, a incestului. Pe acest fond, papagalul verde își face apariția în viețile a două surori vulnerabile, dezavantajate de familia prea preocupată de un copil mort și indiferentă la nevoile celor vii. Papagalul verde devine, astfel, un simbol al visurilor neîmplinite, al idealului neatins, al nereușitei, al eșecului într-o lume rece, funebră, ce nu mai are nimic de oferit. Cel puțin pentru Marie.

Romanul psihologic reflectă și anumite aspecte din biografia Marthei. Protagonista și copilăria nefericită a acesteia sunt inspirate din experiența autoarei, doar că sub o altă formă. Fără îndoială, creația Marthei este spectaculoasă, capabilă să invite cititorul la reflecție, dar și să-l implice într-un act cathartic, de înălțare a sufletului. Cărțile sale sunt considerate a face parte din literatura franceză, un motiv în plus să ne mândrim cu această româncă care, înzestrată cu ambiție, a depășit orice limite, s-a întrecut pe ea însăși.

Apreciere critică: 

„întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor» cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teama să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale. 
   Maestra necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.” Tudor lonescu

Vă recomand să citiți ,,Papagalul verde”! Veți descoperi o poveste inocentă și emoționantă, o istorie despre predestinare, neșansă și copilărie. Și despre modul în care acei ani unici, efemeri influențează un om mare, o viață întreagă ce pare, uneori, să se scurgă mai încet decât ceara unei lumânări… Și, totuși, cu toții am avut un papagal verde sau urmează să-l întâlnim. Mai devreme sau mai târziu.

Alte opinii: 

  • ,,O carte stranie, o poveste frumoasă, cu farmecul arid al unei cutiuțe de prizat tutun din secolul al XVII.” New York Times
  • ,,Publicat prima oară în anii 1920, în Franța, tradus  apoi în engleză, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevărată îndrăzneală literară, căci vorbea despre incest într-o poveste în care o tânără rusoaică încearcă din răsputeri să  afle rădăcinile exilului, ale înstrăinării familiei sale.” Library Journal

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia de a citi acest volum de excepție! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți interesante, scrise de Martha sau din oferta Editurii Polirom, la un preț avantajos! 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Kosem” de Solmaz Kâmuran

   Solmaz Kâmuran s-a născut în anul 1954 la Istanbul. O povestitoare înnăscută, la unsprezece ani câștigă concursul de povești organizat de Postul de Radio pentru copii TRT. Își urmează cu pasiune visul de a scrie, impunându-se în lumea literară prin reconstituirea vieții unor personaje marcante din istorie. Este autoarea mai multor romane, printre care se numără ,,Transparența intoxicată” (1997), ,,Uciderea unui vierme de mătase” (1998), ,,Banca” (2004), ,,Vântul de Canakkale” (2007), ,,Kiraze” (2011), ,,Păstrarea iubirii” (2013). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi. 

Ultimele săptămâni au fost extrem de încărcate, am avut de trecut prin focurile unor examene și, din acest motiv, nu am reușit să citesc prea mult, să profit de plăcerea lecturii. Din fericire, această perioadă s-a încheiat și prima carte pe care am citit-o imediat după a fost ,,Kosem” de Solmaz Kâmuran. O lectură incredibilă, pe care m-am străduit din răsputeri s-o lungesc cât mai mult. Cert e că mi-a plăcut nespus. De ce?

Această nouă publicație a renumitei scriitoare de origine turcă Solmaz Kâmuran zugrăvește un personaj uimitor, de excepție am putea spune, din istoria Imperiului Otoman. Adoptând un stil nici prea simplist, dar nici prea sofisticat, ea reușește să atragă cititorul în mrejele acestei povești. O poveste fascinantă ce ne poartă în fermecătorul Istanbul, la Curtea Imperială otomană, în haremul de la Palatul Topkapî. Volumul de față reprezintă o lecție de istorie stilizată și, înainte de toate, o lecție de viață capabilă să pună cititorul pe gânduri, să-l dărâme, să-l răvășească și să-l reînalțe, de această dată, mai puternic, mai rezistent.

Imagine similară

          Anastasia și sultanul Ahmed    

Cartea înfățișează într-o manieră atractivă viața sultanei Kosem, destinul acestei femei mărețe, surprizând în fundal societatea contemporană ei, viața politică din prima jumătate a secolului al XVII-lea, haremul și atmosfera de poveste a acelor ani îndepărtați, de mult apuși. Bineînțeles că autoarea nu respectă întocmai adevărul istoric, motiv pentru care nu este o lucrare de non-ficțiune. Chiar și așa îi permite cititorului să se familiarizeze cu această perioadă din istorie și cu evenimentele descrise.

Înainte de Kosem a fost Anastasia, o firavă fată de pe insula greacească Tinos. Orfană de părinți, lăsată în grija rudelor și a preotului din sat. În ciuda acestui fapt, a avut parte de o educație aleasă, îndeletnicindu-se în a vorbi greaca, latina și italiana, dar și în tainele șahului. Romanul este el însuși scris pornind de la acest joc al minții, acțiunile lui Kosem identificându-se cu mutări atent înfăptuite. Doar că în viața reală. Cu consecințele corespunzătoare.

Imagine similară

     Kosem (în tinerețe) din serialul cu același nume

Anastasia este răpită de corsari și dusă la Istanbul, capitala marelui Imperiu Otoman, împreună cu Irina, o tânără nevoiașă de pe insulă, și cu Anton, un eunuc alb originar din Franța. Necunoscutul o așteaptă, viitorul îi pare incert. Însă o are alături pe Irina, noua sa prietenă, o prietenie ce va rămâne eternă. Toți trei ajung la Topkapî, în haremul proaspătului sultan Ahmed I. Într-o perioadă dificilă pentru imperiu. Anastasia ajunge, pe nepusă masă, cadâna favorită a tânărului sultan. Zilele și le petrec jucând șah, discutând politică, iar nopțile dând frâu liber sentimentelor, pasiunii.

Imagine similară

Palatul Topkapî

Deși în harem există două sultane, mame a doi prinți, și noua Mahpeyker Kosem (Rază de lună, respectiv Conducătoarea) naște patru fete consecutiv, sultanul o iubește tot mai mult. Până la urmă vor veni și prinții mult doriți, cei despre care se știe că nu vor avea întâietate la tron. Nu încă. La polul opus se află Irina, îndrăgostită nebunește de soldatul Rustem, și Anton care face tot posibilul pentru a-i despărți. Ceea ce și reușește. Pentru Irina ar face orice, nu s-ar încumeta de la nicio crimă.

  ,,Kosem se ridică în picioare și o îmbrățișă pe Irina:
    — Într-o bună zi am să-l găsesc și am să ți-l aduc. Iți promit! Ai încredere în mine.
    Chiar dacă, pentru o clipă, ochii albaștri ai Irinei începură să strălucească de speranță, după aceea se umplură de lacrimi.
    — Hai, nu mai plânge. Te vei însănătoși și vei fi și mai frumoasă decât înainte. Am să-l pedepsesc pe criminalul care ți-a pricinuit toate aceste dureri.
    — Trebuie să plătească, să sufere. E lipsit de milă, de inimă…
    — Va plăti, nu-ți face griji de asta.“

Anii trec… Sultanul Ahmed cade pradă unei boli și moare. Fratele acestuia este încoronat de două ori, însă pentru puțin timp din cauza problemelor sale de ordin psihic. Fiul cel mare, Osman cel Tânăr, are parte tot de o domnie scurtă, nesemnificativă. Un sultan despot ce-și omoară fratele. O lovitură puternică pentru Kosem, întrucât pierde dintr-un sigur foc doi fii, prinți pe care i-a crescut ca pe proprii copii.

Până la urmă, Murad al IV-lea preia tronul, iar regența îi este atribuită sultanei Kosem. Mi s-a părut interesant modul în care evoluează relația lor mamă-fiu. Un amestec de ură și dragoste îi va lega pe acest fiu devenit adult și pe mama veșnic dornică să dețină frâiele puterii. Alți prinți sunt executați, Murad moare și Kosem devine din nou Valide Sultan (sultană-mamă). Anii de liniște și fericire sunt departe… Privește cum este tot mai neputincioasă, cum imperiul decade sub guvernarea unor sultani fie despotici, fie nebuni, incapabili să vadă realitatea.

,,- Oare de ce merg eu în Bagdad? Doar ca să-mi țin făgăduiala pe care ți-am dat-o. Doar ca să îți pot dărui cheile cetății. 

     Kosem își ridică chipul și-l privi. Privirile li se încrucișară… În acești ochi se oglindeau și dragostea și ura. Murad se aplecă și o îmbrățișă puternic pe mama lui. Cum și-ar fi îmbrățișat iubita… Își așeză capul pe pieptul ei și acum plângea și el…”

Sfârșitul acestei femei impunătoare, mamă a sărmanilor, celebră pentru acțiunile sale caritabile, este tragic, de-a dreptul emoționant. Și în tot acest timp, Irina s-a întors pe insula Tinos cu fiicele ei și ale lui Rustem. A renunțat la Istanbul, la harem și a preferat viața simplă, lipsită de strălucire. Amintirea lui Kosem a rămas nemuritoare, înscrisă în cărțile de istorie, pe când a Irinei s-a pierdut în negura densă a trecutului…

Am încercat să prezint cât mai succint conținutul acestei opere. Sunt atâtea de spus, însă cuvintele par a fi de prisos, insuficiente pentru a cuprinde mesajul și semnificațiile încifrate în text. Sunt uimitoare această incursiune în trecut, lumea haremului expusă cititorului. Kosem întruchipează, fără doar și poate, o personalitate remarcabilă, pe care ți-e imposibil să nu o admiri. Subtitlul cărți se intitulează ,,Șerbetul puterii are gust de sânge” și vă garantez că veți fi complet  de acord cu această afirmație după ce veți citi creația măiestuos țesută a lui Solmaz Kâmuran.

Imagine similară

    Kosem (maturitate) și Murad în serialul dedicat sultanei

Vă invit să citiți ,,Kosem”! Veți descoperi o sultană opulentă, o soție iubitoare, o mamă dedicată, o femeie puternică și un OM. Cu virtuți și cu defecte. Veți fi fascinați de această istorie presărată cu intrigi politice, jocuri de societate, esențe orientale, dragoste, război, ambiții de nestăvilit. Orice lucru are un preț. Prețul puterii este sângele, amestecat cu lacrimi sărate și flori ofilite…

 Părerile criticilor:

  • „Când haremul își deschide porțile, toate acele personaje ascunse ale istoriei ne devin accesibile. Le percepem existența umană, plină de temeri, de furie, de pasiune.” (Reuters)
  • „În rafinatul său roman istoric, Solmaz Kâmuran deapănă extraordinara poveste a transformării unei tinere nevinovate într-un conducător puternic și influent.” (historia.org)
  • „Este fascinant să pătrunzi într-o lume închisă, labirintică, o lume ferecată cu gratii… plină de mistere, de intrigi, de spaime și unde nimeni nu se află în siguranță.” (Călin Felezeu)

    Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru exemplarul oferit pentru recenzie! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri publicate la Editura Polirom, la prețuri mai mult decât avantajoase. Pentru a fi la curent cu promoțiile librăriei nu ezitați să dați un like paginii de facebook

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru kosem solmaz kamuran

,,Ucenicul arhitectului” de Elif Shafak

Elif Shafak (n. 1971) a studiat Relatiile internationale la Middle East Technical University din Ankara. Are un masterat in Studii feministe si un doctorat in Stiinte politice. A predat la mai multe universitati din Turcia, Marea Britanie si Statele Unite si a colaborat cu articole la numeroase publicatii, precum The Washington Times, The Wall Street Journal, The New York Times, The Economist sau The Guardian. A publicat mai multe romane: Misticul (1997), distins cu Premiul Rumi un an mai tirziu, Oglinzile orasului (1999), Privirea (2000), care i-a adus in acelasi an premiul Uniunii Scriitorilor Turci pentru cel mai bun roman, Palatul Puricilor (2002; Polirom, 2014), Sfintul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010; Polirom, 2011, 2014), Lapte negru (2011; Polirom, 2012, 2015),Onoare (2012; Polirom, 2013) si Ucenicul arhitectului (2014; Polirom, 2015). Scrise in turca ori in engleza si traduse deja in peste 40 de tari, cartile ei se bucura de aprecierea criticii si de un succes de public considerabil.

Elif Shafak nu încetează să mă uimească și de această dată. Cu fiecare carte de-a ei pe care o citesc, ea urcă tot mai sus în topul autorilor mei favoriți, devenind un scriitor de referință pentru mine. Această perlă a literaturii turce contemporane reușește să fascineze orice cititor, să-l pună față-n față cu probleme ale societății dintotdeauna, să-l transpună în diferite situații, să-i aducă la cunoștință ceea ce reprezintă Orientul. Cu bune și cu rele. Cu râsete și cu lacrimi. Cu belșug și cu multe carențe.

Volumul de față s-a tradus în română în toamna anului 2015 și s-a numărat printre prioritățile mele la târgul Gaudeamus. Au durat câteva luni până l-am citit,  însă așteptarea a meritat cu vârf și îndesat. Cel mai tare m-a atras perioada în care este plasată acțiunea – secolul XVI, și toposul – Imperiul Otoman (și nu numai). Am fost mai mult decât bucuros să reîntâlnesc personaje mai mult sau mai puțin dragi din serialul fenomen ,,Suleyman Magnificul” și să fiu pus în fața unor întâmplări de care nu știam (nici măcar din cărțile de istorie), întâmplări fictive, dar bazate pe un fundament atestat istoric.

”Ucenicul arhitectului” dezvăluie viața unui personaj interesant, complex creionat de către autoare. Acesta este Jahan, indian de origine, care ajunge în capitala Imperiului Otoman împreună cu elefantul Chota, un dar pentru sultanul Suleyman. Impunătorul animal se alătură menajeriei sultanului, iar Jahan rămâne să-l îngrijească. Între cei doi se leagă o frumoasă prietenie, o legătură strânsă, fiind de nedespărțiți. Băiatul remarcă inteligența elefantului și cât este acesta de sufletist, mai uman decât mulți oameni…

Jahan se îndrăgostește de unica fiică a lui Hurrem, Mihrimah Sultan, și o poartă în inimă întreaga sa viață. Feblețea sultanului îl simpatizează pe indian și îndrăgește superbul elefant alb, dar nimic mai mult, din câte se pare. Îngrijitorul elefantului ajunge să fie unul din cei patru ucenici al marelui arhitect Mimar Sinan, contribuind la construirea unor clădiri, al unor moschei, ce dăinuie și în prezent. Este martor al mariajului nefericit pe care Mihrimah este obligată să-l accepte, o vede părăsind această lume, însă pentru el prințesa  cu părul de aur nu moare niciodată…

Timpul trece, anii se scurg, cunoaște lumea, războiul, se îngrozește de vărsarea de sânge, de moarte. Padișahul moare, este succedat de fiul său și, mai apoi, de nepotul său. Jahan îmbătrânește și el, firul vieții lui Sinan este tăiat. Vârstnicul elefant îl părăsește la rândul lui, rămâne singur. Este evident că la Istanbul nu va avea parte de bătrâneți liniștite. Se întoarce pe plaiurile natale, se desparte cu greu de orașul situat pe două continente, cu care se aseamănă extrem de mult. Se stabilește la Agra, în India, unde joacă un rol esențial în înălțarea uimitorului Taj Mahal…

O lectură incredibilă, despre iubire, război, înțelepciune, prietenie adevărată. Un încântător elogiu adus marii metropole de pe Bosfor, Istanbulului prezentat în culori vii, de care ți-e imposibil să nu te îndrăgostești. O frumoasă carte despre profesia de arhitect și despre nemurirea orașelor și a clădirilor temeinic zidite. Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână, pe care îl savurezi pagină cu pagină, pe care-l trăiești la intensitate maximă. De neratat! O poveste pe care vi-o recomand cu drag!

Fragmente: 

  • ,,Acum, când stătea și privea cupola pe care o clădiseră, sprijinită pe patru coloane uriașe, văzând-o pentru a mia oară și parcă cu alți ochi, simți același lucru. Cupola se unise cu bolta de deasupra. Căzu în genunchi, fără să-i pese cine-l vedea. Singur în moschee, doar un grăunte în întinderea ei parcă fără margini, Jahan vedea pur și simplu lumea ca pe un șantier uriaș. În timp ce meșterul și ucenicii lui ridicaseră moscheea, universul le clădise soarta. Niciodată până atunci nu se gândise la Dumnezeu ca la un arhitect. Creștini, evrei, musulmani, zoroastrieni și oameni de atâtea alte credințe trăiau sub aceeași cupolă nevăzută. Pentru ochiul în stare să vadă, lumea întreagă era opera unui arhitect.”
  • ,,Jahan se gândi că oamenii ridicau două feluri de temple: cele care năzuiau să atingă cerul și cele care voiau să aducă cerul mai aproape de pământ. Dar erau și clădiri de un al treilea fel: cele care făceau și una, și alta. Așa era San Pietro. Pe când stătea și privea bazilica, întregind-o cu ochii minții, simți dintr-odată că și acolo se afla Miezul Universului.”
  • ,,Ani de-a rândul își închinase viața unui oraș în care fusese – și era încă – un străin; își închinase iubirea unei femei la care nu putea să ajungă; își închinase tinerețea și vigoarea unui meșteșug care, deși prețuit, era înfierat de fiecare dată când se întâmpla vreo nenorocire. Ce clădiseră în ani de zile, piatră cu piatră, putea fi dărâmat într-o singură după-amiază. Ce era prețuit astăzi era disprețuit a doua zi. Totul era supus capriciilor sorții, și nu mai avea nici o îndoială că soarta era capricioasă.”

     Părerile criticilor:

  • „O punere in scena spectaculoasa, un roman populat cu armate de aventurieri, tigani misteriosi si curtezane carora nu le lipseste bunatatea, Ucenicul arhitectului este si un poem de dragoste inchinat frumusetii cosmopolite a Istanbulului.” (The New York Times Book Review)
  • „Elif Shafak alege pentru romanul ei un fundal istoric generos, plin de frumusete. Ucenicul arhitectului poate fi citit ca o serie de viniete fascinante, inspirate din alaturarea artei cu religia, a creativitatii cu devotiunea… O carte vibranta, plina de spirit, vie.” (The Washington Post)
  • „Arhitectura este unul dintre subiectele puternice ale lui Elif Shafak. Romanul ei este construit pe mai multe straturi, ce impresioneaza prin splendoarea detaliului imbricat si prin maretia viziunii, o viziune care arata cum ura si egoismul distrug o lume ce poate fi reconstruita numai prin dragoste.” (The Observer)

 LECTURĂ PLĂCUTĂ!