,,Femeia cu Părul Roșu” de Orhan Pamuk

Oare prima experiență erotică poate să ne hotărască întreaga viață? Sau destinul ne este trasat doar de forța istoriei și a legendelor?

Cred că nu mai este nevoie să menționez că Orhan Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți. De când i-am descoperit scrierile, am simțit că acest autor este altfel, că stilul său se deosebește de al altora și că, mai mult decât atât, are ceva important de spus. Toate cărțile sale sunt complexe, fermecătoare, ilustrând talentul și priceperea cu care mânuiește condeiul. Orice lucru, orice detaliu, aparent nesemnificativ, capătă proporții în creația sa. Nimic nu este întâmplător, fiecare cuvânt este ales cu grijă, astfel încât în spatele rândurilor stă ascunsă o amplă experiență și o uimitoare filosofie de viață.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantași. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excepția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepție, cel mai tânăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa. 

A trecut ceva timp de când m-am delectat ultima oară cu o lucrare purtând semnătura lui Orhan Pamuk și, profitând de venirea vacanței, am hotărât că nu trebuie să mai amân. De precizat că eu prefer să-i citesc cărțile în vacanță sau oricând am mai mult timp liber la dispoziție. Și liniște. Totul trebuie analizat și ,,digerat”, căci nu sunt niște cărți oarecare. Cu siguranță nu se recomandă lectura lor pe fugă, printre picături. Ar fi și păcat să risipim o astfel de literatură.

,,Femeia cu Părul Roșu” este o carte încântătoare, cu care Pamuk s-a întrecut pe el însuși. Protagonistul este Cem Çelik, un adolescent de șaptesprezece ani din Istanbul care nutrește în adâncul sufletului său că într-o zi va ajunge scriitor. Acesta duce o viață obișnuită în tumultoșii ani 80. Are o mamă protectoare și un tată de care nu  a avut ocazia să se bucure prea mult, întrucât acesta a fost dintotdeauna mult prea preocupat de politică, de numeroasele acțiuni  riscante ce l-au băgat, inclusiv, la închisoare. Într-o zi nu se mai întoarce acasă de la farmacia pe care o deținea. A dispărut fără să anunțe pe cineva. Se poate spune că, din acest moment, destinul lui Cem a luat o întorsătură neașteptată…

Situația lor financiară precară îi determină să se mute la Gebze, un orășel din apropierea metropolei. Este vară, iar Cem trebuie să strângă bani pentru a-și plăti cursurile private, pentru a se pregăti de admiterea la universitate. În ciuda nemulțumirilor mamei sale, alege să devină ucenic de fântânar pentru câteva săptămâni, o slujbă ce-i va aduce banii atât de necesari. Zis și făcut. Împreună cu Meșterul Mahmud călătorește la Öngören, un mic târg de pe partea europeană a Turciei. Astfel, începe o aventură, o luptă aproape zadarnică a fântânarilor în încercarea de a găsi apă în pustiu, la marginea civilizației.

Zilele se scurg, ei înaintează tot mai adânc în măruntaiele pământului. Nici măcar un strop de apă până acum. Singura lor alinare o reprezintă plimbările la ceas de seară prin târgul din apropiere. Aici Cem a zărit-o pe ea. Pe Femeia cu Părul Roșu. Singurul motiv pentru care se află încă acolo. Ajunge să o revadă, să vizioneze un spectacol în care joacă și ea, organizat de un teatru ambulant. Ba chiar o însoțește în apartamentul ei, unde petrece prima noapte alături de o femeie, unde își pierde inocența cu cea care, la urma urmei, i-ar putea fi mamă. Nimic nu avea să mai fie la fel. Niciodată nu-i va uita chipul frumos, părul vopsit într-un roșu aprins…

,,În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor și la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viață, la femei și la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roșu m-a învățat să mă cunosc și m-a învățat, totodată, sensul fericirii…”

Fiind prea euforic și prea obosit după prima sa experiență erotică, tânărul provoacă un accident la locul de muncă. Meșterul Mahmud, bărbatul pe care-l respecta asemenea unui părinte, a fost rănit și zace inconștient în puțul pe care-l săpau. Cem este înfricoșat, nu știe cum să reacționeze, caută ajutoare, dar sfârșește prin a pleca acasă. Mult timp după aceea se va gândi la fapta sa, dar încet-încet se va lăsa acaparat de studii, de slujba la librăria lui Deniz, de cărțile citite. Se va căsători, nu va putea avea copii.

El și Ayșe își vor petrece viața studiind legenda lui Oedip, cel care și-a omorât tatăl și s-a însurat cu mama sa, dar și pe cea a lui Rostam și Sohrab, tatăl care își ucide fiul, din Cartea șahilor – epopeea națională a Iranului. Își vor deschide o firmă, botezată Sohrab, copilul lor, pe care nu vor înceta să-l crească și să-l îngrijească. Amintirea Femeii cu Părul Roșu și a Meșterului Mahmud nu i-au dat pace niciodată adultului Cem, deși totul rămăsese doar o amintire, un suvenir dintr-o vreme de mult apusă. Până într-o zi…

Se pare că noaptea petrecută alături de actriță a avut urmări. Mai exact, un băiat, Enver. Spre sfârșitul cărții avem, adesea, impresia că avem de-a face cu un thriller, nelipsit de aventură și suspans. Legendele despre tați și fii par să se fi reflectat asupra vieții protagonistului. Și în centrul acestui tablou imens, presărat cu secrete, minciuni, speranțe se află… ghiciți voi cine!

,,Asta pentru că lucrurile despre care se povestește în basmele și în legendele de pe vremuri sfârșesc prin a ni se întâmpla și nouă. Cu cât citiţi mai multe legende și cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveștile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă și vouă.”

Este uimitoare evoluția personajului corelată cu cea a Turciei Moderne. Cititorul este martor al loviturii de stat militare din 1980, al urbanizării tot mai proeminente a țării. Istanbulul își lărgește granițele, ajungând să concentreze și târgul din tinerețea lui Cem. Totul se modernizează, meseria de fântânar dispare treptat ca urmare a industrializării și a robotizării pe scară largă. Străzile, clădirile și oamenii de ieri au dispărut, lăsând loc altora. Pe acest fond al evoluției, al schimbărilor se conturează acțiunea acestui roman despre care sunt atâtea de spus…

Vă recomand să citiți ,,Femeia cu Părul Roșu”, chiar dacă Pamuk nu pare sau nu a fost până acum pe gustul vostru! Personal, am fost vrăjit, nopțile petrecute în compania acestei cărți au fost de neuitat. Veți descoperi o istorie copleșitoare. De-a lungul celor aproximativ 270 de pagini veți ajunge să priviți din numeroase perspective controversata relație dintre tați și fii. Analogiile cu legende faimoase, precum cea a lui Oedip sau a lui Rostam și Sohrab, sunt nelipsite. Avem de-a face cu o carte despre destinul ce nu poate fi schimbat, despre misterele iubirii, ale legăturilor dintre femei și bărbați, despre poveștile care devin realitate.

 La urma urmei, viața este o poveste ori povestea este o reflecție a vieții?

„Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri.” (The Washington Post)

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! ,,Femeia cu Părul Roșu” poate fi procurată de pe site-ul librăriei la un preț avantajos, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk.

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Papagalul verde” de Martha Bibescu

Cu puțin timp în urmă, am descoperit-o pe Martha Bibescu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Am cunoscut-o mai bine datorită unui volum realizat de Alina Pavelescu în cinstea sa, frumos intitulat ,,Martha Bibescu și vocile Europei” (despre care puteți citi mai multe aici). Cert este că am rămas fascinat de această prințesă, de această scriitoare, de această femeie sensibilă și puternică, deopotrivă. Din acest motiv, am fost curios să citesc ,,Papagalul verde”, la recomandarea unei prietene dragi, ceea ce am și făcut. Dar, înainte de toate, cine a fost Martha Bibescu?

O prințesă româncă, fiică a soților Ion Lahovary și a Smarandei Mavrocordat, care a ales să fie o scriitoare, o romancieră franceză. Căsătoria sa cu prințul George Valentin Bibescu a adus-o în sânul unei mari familii nobile, din care făceau parte și numeroși francezi. A iubit Franța și graiul franțuzesc, exilul și ultimii ani din viață i-a petrecut pe acele meleaguri. A fost membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, s-a implicat în viața politică și diplomatică a României. A avut nenumărați prieteni, răspândiți prin întreaga Europă. Și, cel mai important, s-a străduit pe parcursul întregii vieți să fie ea însăși: Martha Bibescu, prințesa talentată, iubită, capabilă de orice…

Câteva ore mi-au fost suficiente pentru a mă delecta cu ,,Papagalul verde”. L-am lecturat imediat, însetat de cuvintele atent meșteșugite, de artă. Martha a fost, fără îndoială, o artistă în adevăratul sens al cuvântului, o prezență ce denota eleganță, delicatețe, ce atrăgea toate privirile. M-am lăsat purtat în acest univers descris cu atâta măiestrie de ea, am avut impresia că citesc capodopera unui scriitor francez. Nu există niciun dubiu că Martha și-a îndeplinit visul și că a meritat pe deplin fotoliul de la Academie. Poate că s-a născut la București, în Regatul României, dar inima ei a aparținut Franței, Republicii și Occidentului.

Protagonista acestei povești este o fetiță în vârstă de nouă ani. De când se știe, face parte dintr-o familie numeroasă, originară din Rusia țaristă, stabilită la Biarritz, pe Coasta de Argint. Deși familia sa duce o viață lipsită de griji de ordin financiar, este permanent îndoliată. Cu ani în urmă, fratele ei mai mare, Sașa, a murit din cauza unei boli necruțătoare. Unicul fiu al părinților săi, copilul cel mai iubit a rămas doar o amintire. O amintire în funcție de care părinții își ghidează existența. Odată cu Sașa au murit și sufletele lor. O singură speranță le mai dă putere celor doi adulți: nașterea unui alt băiat, reîncarnarea răposatului mult adorat.

,,Mai mult decât averea, mai mult decât aglomerația de copii și de servitori și mai mult decât uriașa clădire ridicată de tata între parc și plaja particulară, nenorocirea ne acorda un fel de superioritate asupra altor familii străine, ba chiar și un fel de lustru. Căci doliul e întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele.”

Fetița a crescut, alături de surorile ei, într-o locuință a suferinței, a deznădejdii, a nevrozei. O atmosferă demnă de opera lui George Bacovia. Într-o zi, viața sa monotonă a luat o întorsătură neașteptată. Un superb papagal verde i-a aterizat pe manșonul de lutru, iar din acel moment a știut că pasărea îi aparține, că trebuie să fie a ei. Totul a fost în zadar. Părinții nu i-au cumpărat-o. Și așa se face că o fetiță de doar nouă ani a descoperit suferința. A încercat chiar să-și pună capăt zilelor, dar a fost scăpată din ghearele morții…

,,Așa cum se întâmplă în marile iubiri, obiectul pasiunii mele corespundea prin mii de afinități secrete preferințelor mele estetice și ajunsese să le stăpânească pe toate. Pasărea purta pe penele ei culoarea primăverii; era la fel de verde ca iarba, iar eu iubeam primăvara, deși ne era interzis s-o iubim: pentru noi reprezenta anotimpul morții. Pasărea avea aripi, un cioc și gheare tăiate ciudat, iar îngerul ciudățeniei m-a atins cu aripa lui; fusesem crescută în tăcerea forțată a casei, pe care tristețea și durerile de cap ale mamei o făceau să fie mută, și unde nu răsuna niciodată o voce omenească, iar această pasăre vorbea!”

Anii au trecut și a ajuns la vârsta maturității. S-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, a călătorit în întreaga lumea în căutarea terenurilor de polo. A rămas văduvă. Și a remarcat cum Marie, mezina familiei, a crescut, semănând tot mai mult cu ea. Atât la chip, cât și la suflet. Se pare că și ea face cunoștință cu papagalul verde, doar că acesta are înfățișarea unui tânăr de care se îndrăgostește. Finalul este tragic, căci Marie nu poate trece peste suferința din dragoste. Existența sa se sfârșește la nouăsprezece ani… În ciuda acestei pierderi, viața protagonistei continuă. Inima ei începe să bată mai puternic pentru un bărbat tânăr, despre care veți afla mai multe citind cartea.

  ,,Punând stăpânire pe tânăra lui imaginație, mi-am dat seama ce voiam să fac cu el: nu-l voiam sclavul meu, ci sclavul lui Marie. Voiam să se îndrăgostească de o moartă și nu simțeam niciun regret. Sora mea trebuia să trăiască în gândurile mele și în cuvintele mele; trăind așa, trebuia să placă și era firesc să fie iubită. Felix se găsea acolo pentru a fi prima victimă și nu aveam niciun fel de milă.” 

La prima impresie am conchide că avem în față o simplă tragedie. Totuși, cartea Marthei este mai mult decât atât. Aceasta cuprinde un periplu interesant în istoria familiei protagonistei dintr-o Rusie a altor timpuri și abordează tema iubirii dintre frate și soră, a incestului. Pe acest fond, papagalul verde își face apariția în viețile a două surori vulnerabile, dezavantajate de familia prea preocupată de un copil mort și indiferentă la nevoile celor vii. Papagalul verde devine, astfel, un simbol al visurilor neîmplinite, al idealului neatins, al nereușitei, al eșecului într-o lume rece, funebră, ce nu mai are nimic de oferit. Cel puțin pentru Marie.

Romanul psihologic reflectă și anumite aspecte din biografia Marthei. Protagonista și copilăria nefericită a acesteia sunt inspirate din experiența autoarei, doar că sub o altă formă. Fără îndoială, creația Marthei este spectaculoasă, capabilă să invite cititorul la reflecție, dar și să-l implice într-un act cathartic, de înălțare a sufletului. Cărțile sale sunt considerate a face parte din literatura franceză, un motiv în plus să ne mândrim cu această româncă care, înzestrată cu ambiție, a depășit orice limite, s-a întrecut pe ea însăși.

Apreciere critică: 

„întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor» cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teama să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale. 
   Maestra necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.” Tudor lonescu

Vă recomand să citiți ,,Papagalul verde”! Veți descoperi o poveste inocentă și emoționantă, o istorie despre predestinare, neșansă și copilărie. Și despre modul în care acei ani unici, efemeri influențează un om mare, o viață întreagă ce pare, uneori, să se scurgă mai încet decât ceara unei lumânări… Și, totuși, cu toții am avut un papagal verde sau urmează să-l întâlnim. Mai devreme sau mai târziu.

Alte opinii: 

  • ,,O carte stranie, o poveste frumoasă, cu farmecul arid al unei cutiuțe de prizat tutun din secolul al XVII.” New York Times
  • ,,Publicat prima oară în anii 1920, în Franța, tradus  apoi în engleză, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevărată îndrăzneală literară, căci vorbea despre incest într-o poveste în care o tânără rusoaică încearcă din răsputeri să  afle rădăcinile exilului, ale înstrăinării familiei sale.” Library Journal

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia de a citi acest volum de excepție! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți interesante, scrise de Martha sau din oferta Editurii Polirom, la un preț avantajos! 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”

  • Antologie coordonată de David H. Lowenherz

Cu puțin timp în urmă am auzit de apariția acestei cărți pe piața editorială din România. Titlul mi-a atras atenția, iar descrierea m-a convins că trebuie neapărat s-o citesc. Ideea de a reuni într-o antologie scrisorile adresate de sau către mari personalități ale ultimelor secole și decenii mi s-a părut genială. Și mai fascinant decât atât este următorul fapt: destinatarii și expeditorii acestor scrisori au făcut parte din clase sociale diferite. De la actori, poeți, până la capete încoronate. O dovadă clară că iubirea este aceeași, că inima oricărei persoane poate bătea mai tare pentru o alta.

Am parcurs scrisorile cu o deosebită plăcere și nerăbdare. Mi s-a părut uimitor să am în fața ochilor misive redactate de Napoleon Bonaparte, de Mozart, de Lewis Carroll și de alte nume importante, întipărite în istoria colectivă a umanității. Am avut senzația că fac o incursiune în trecut, oscilând între diferite perioade ale Epocii Moderne și Contemporane, și că pătrund în intimitatea unor oameni care continuă să trăiască datorită moștenirii pe care ne-au lăsat-o, datorită acestor rânduri scrise pe hârtie.

Eu sunt pasionat de istorie, de literatură, de muzică, astfel încât am avut șansa de a găsi câte puțin din toate în acest volum. Fiecare scrisoare în parte mi-a oferit altceva, mi-a dezvăluit iubirea într-o altă manieră, însoțită de numeroase sentimente: beatitudine, nostalgie, dor. La baza lor, la baza acestui florilegiu stă dragostea, sentimentul suprem și primordial. Este nespus de plăcut să descoperi opinii atât de diferite și de asemănătoare, deopotrivă, despre iubire.

Iubirea este înfățișată drept un sentiment inocent, pur de unii, ca un foc care mistuie de către alții. Iubirea pare să fie acceptată fie cu o oarecare resemnare, fie cu brațele deschise. O parte dintre cei care redactează aceste misive vorbesc despre iubire cu lejeritate, de parcă le-ar fi cel mai la îndemână lucru, pe când ceilalți scriu cu stângâcie, lăsându-se copleșiți de intensitatea sentimentelor, de misterul și confuzia ce însoțește iubirea…

Antologia este structurată în șase părți, imortalizând sentimentul de iubire în diferite ipostaze. Fiecare scrisoare este precedată de date biografice ale celor doi îndrăgostiți pentru a familiariza cititorul cu personalități care-i pot fi necunoscute. De asemenea, este păstrat conținutul original al scrisorilor cu exprimările și greșelile aferente.

  • Despre ,,Dragostea tandră” vorbesc Wolfgang Amadeus Mozart, Michelangelo Buonarroti, George Bush, Benjamin Franklin etc.

,,Astăzi este a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme ici colo atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea, destul de urât. Rămas bun, unica mea iubire! […] Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg. Dar tu ai mai mult timp liber. Adieu.”

(Din scrisoarea lui Wolfgang Amadeus Mozart către Constanze Mozart)

  • Jack London, Ernest Hemingway și alții recunosc că sunt ,,Nebun după tine”.

   ,,Niciodată nu s-au mai întâlnit două suflete mai incompatibile și cu buzele mute! Se poate să simțim că avem ceva în comun – desigur, deseori ni se întâmplă – și, când simțim că nu avem nimic în comun, tot reușim să ne înțelegem; dar tot nu vorbim aceeași limbă. Nu ne vine să rostim cuvintele potrivite. Suntem de neînțeles. Probabil că și Dumnezeu își râde de pantomima noastră.” 

(Din scrisoarea lui Jack London către Anna Strunsky)

  • Honore de Balzac, Ludwig van Beethoven și Oscar Wilde sunt doar câțiva dintre cei care recurg la ,,Proză pasională”.

 ,,O, iubita mea Eva, nu ai știut! Am luat biletul. Este în fața mea și am vorbit cu dumneata ca și cum ai fi fost aici. Te văd și acum, așa cum te-am văzut ieri, frumoasă, incredibil de frumoasă. Întreaga seară de ieri mi-am tot repetat: ,,Este a mea!” Ah! Nici îngerii nu sunt mai fericiți în Paradisul lor decât am fost eu ieri!” 

(Din scrisoarea lui Honore de Balzac către Eveline Hanska)

  • Franz Kafka, Napoleon Bonaparte, Simone de Beauvoir suferă din cauza unor ,,Despărțiri dureroase”.

  ,,Aici lucrurile merg bine, dar am sufletul nespus de greu. Ești suferindă și departe de mine. Fii veselă și ai mare grijă de tine, pentru că îmi ești mai scumpă decât tot universul. Gândul că nu te simți bine mă face foarte nefericit…”

(Din scrisoarea lui Napoleon Bonaparte către Josephine)

  • Anais Nin, Marcel Proust și Frank Lloyd Wright trec prin ,,Foc și gheață”.

,,Mi-ai dat o bătaie bunicică, dar loviturile tale sunt ca niște flori și nu mă pot supăra pe tine, iar parfumul lor m-a îmbătat îndeajuns de mult ca să mai îndulcesc ascuțimea spinilor. M-ai bătut cu o liră. Lira ta este încântătoare…”

(Din scrisoarea lui Marcel Proust către Daniel Halevy)

  • Elisabeta I a Angliei, Henric al VIII-lea și Lewis Carroll ,,riscă” pentru o ,,Dragoste interzisă”. 

,,Aminte să-ți aduci că Muzica eu ți-am iubit-o,
Dar nu doar pentru ea, așa să știi,
Ci am iubit și mâinile-ți care cântau
Și mintea-ți, cu acorduri contopită.”

(Din scrisoarea lui Lewis Carroll către Clara H. Cunnynghame)

Sper că am reușit să vă atrag interesul, căci vă recomand să citiți ,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”! Vă invit să descoperiți, dincolo de misivele și declarațiile de amor, niște suflete avide după cel mai prețios sentiment din lume. Multă profunzime, emoții cât cuprinde, cuvinte așternute pe hârtie de condeie ținute de mâini tremurânde, stângace…

  Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia neprețuită de a citi aceste scrisori! ,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri ale Editurii Nemira, cu transport gratuit pentru comenzile ce depășesc 30 de lei. Pentru a fi la curent cu noutățile și promoțiile librăriei, nu ezitați s-o urmăriți și pe facebook

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste - David H. Lowenherz

,,Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt

Unele cărți sunt scrise doar pentru a destinde publicul și pentru a-l ajuta să se elibereze de tot stresul cotidian. Altele îl implică pe cititor, îl determină să se identifice cu cele scrise, să treacă fiecare cuvințel prin cele două filtre ale sale: mintea și sufletul. O astfel de carte este ,,Noaptea de foc”, ca oricare alt titlu ce poartă semnătura lui Eric-Emmanuel Schmitt. După ,,Oscar și Tanti Roz”, respectiv ,,Domnul Ibrahim și florile din Coran”, am avut deosebita plăcere de a ține în mână acest volum, pe care l-am citit cu o deosebită plăcere.

Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Astfel, Eric și Gerard ajung în Sahara algeriană pentru a vedea cu proprii ochi locul unde călugărul și-a petrecut ultimii ani de viață și fortăreața construită de acesta la Tamanrasset. Călătoresc câteva zile prin deșert, alături de un grup pestriț de turiști, sub atenta supraveghere a ghidului tuareg Moussa. Descoperă pe propria piele arșița, mersul pe cămile, pașii făcuți printre dunele de nisip, asfințiturile femecătoare și nopțile friguroase. Însă pentru Eric nu este doar o simplă expediție, ci o căutare a unor răspunsuri, o căutare a eului său interior.

,,Din vârful unei dune, Abayghur scruta zarea. Linia orizontului i se reflecta în ochi, împărțindu-i în două, o jumătate de cer limpede, o jumătate de pământ întunecat. Nu reușeam să ghicesc sentimentele care se perindau dincolo de această reflexie. Stătea drept, de nepătruns, placid și etern, ca și lumea.

S-a lăsat o tăcere grea, compactă. Iată-ne singuri, pentru zece zile, în inima deșertului.

Nici o cale de scăpare.

Începea aventura.

Avea oare să fie un calvar, sau un extaz?”

Deșertul, văzut prin ochii protagonistului, capătă o aură magică, inexplicabilă. Această mare aurie pare să ascundă cheia universului, locul în care oricine și orice este ,,dezbrăcat” de secrete. Un spațiu interminabil, un tărâm ce face legătura între lumea noastră și cea de dincolo. În această țară a contrastelor, totul este sacru, totul capătă o însemnătate și o valoare. Aici par să conviețuiască toate zeitățile pământului, toate credințele, adevărul suprem strecurându-se printre firele de nisip, stâncile golașe și puținele plante ce îndrăznesc să-și ducă traiul pe aceste meleaguri.

Eric parcurge un drum inițiatic, fapt pentru care-l putem considera un veritabil personaj al bildungsromanului. Se îndrăgostește de deșert și îl simpatizează pe ghidul tuareg. Se înțeleg fără a ști limba celuilalt, căci inimile lor deprind graiul acestui loc veșnic torid. Din prea multă îngâmfare și o oarecare inconștiență, se depărtează de grup și se pierde printre stânci. Petrece o noapte de unul singur, luptându-se cu el însuși pentru supraviețuire. Are parte de o revelație, o revelație pe care o primește el – un ateu, dar căreia îi dă ascultare, îi permite să se cuibărească în sufletul său. Poate că totul a fost doar un delir, însă cert este că i-a schimbat perspectiva asupra lumii. A învățat să creadă, să accepte și, cel mai important, să asculte. Glasul naturii, glasul inimii…

,,Țara mea… Aveam o țară? Acum știam că vin de nicăieri și că nu merg nicăieri. Doar rătăcesc. Am primit soarele la zenit. Țara mea? Deșertul e țara mea, fiindcă e o țară a celor fără de țară. E țara oamenilor adevărați, care se eliberează de orice legături. E țara lui Dumnezeu.”

Eric dinainte de călătorie nu mai este același cu cel de după. L-am putea compara cu Santiago din ,,Alchimistul” de Paulo Coelho. Amândoi au căutat ceva și au ajuns să-l găsească unde se așteptau mai puțin: lângă ei, uimitor de aproape. Santiago râvnea după o comoară, pe când Eric dorea niște răspunsuri. Stilul în care sunt scrise cele două cărți este cât se poate de asemănător. Personal, îmi oferă aceleași trăiri, senzații. Poate că exagerez sau poate că nu, dar pentru mine Schmitt este Paulo Coelho  al Europei, al lumii francofone. Le citesc cărțile cu aceeași plăcere, cu aceeași sete, de parcă aș fi pierdut într-un deșert al ignoranței…

Vă recomand  cu mult drag ,,Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt! Vă veți abține cu greu să subliniați (să transcrieți) toate ideile și conceptele pe care autorul nu ezită să le expună. Veți citi această poveste, vă veți dori să trăiți și voi o noapte de foc în Sahara și veți aștepta o revelație. Însă nu uitați: deschideți-vă mințile și inimile și simțiți adevărul. Îl veți putea găsi în fiecare particulă ce vă înconjoară…

     Păreri: 

  • ,,Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)
  • ,,Schmitt îmbină relatarea foarte personală a experienței mistice cu superbe dialoguri pe tema spiritualității purtate cu tovarășii săi de călătorie. Fie că sunt sceptici, atei sau credincioși fervenți, fiecare are ceva de spus și de împărtășit.” (Lire)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! Aceasta poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru a fi la curent cu noutățile și promoțiile Libris, nu ezitați să le dați un like pe pagina de facebook 🙂 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagine similară

,,Spioana” de Paulo Coelho

PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare.

Paulo Coelho este, fără îndoială, unul dintre autorii mei favoriți, pe care l-am descoperit de curând și care m-a cucerit iremediabil. Scrierile sale ușurele, aerisite, ascund mesaje profunde, idei ce așteaptă să fie descifrate și ,,digerate” de cititori. Oricât de mult l-ai citi pe Coelho, oricât de multă atenție a-i acorda celor așternute de acesta cu măiestrie, tot n-ai putea considera că-l înțelegi pe deplin. La fiecare lectură a unei cărți de-a lui Coelho descoperi alte și alte înțelesuri ce nici nu-ți treceau prin minte odinioară. Coelho e o sursă inepuizabilă de sentimente, gânduri, filosofii de viață, având la bază numeroase experiențe personale și multă muncă de cercetare.

,,- Sunt semințe de floarea-soarelui. Însă, mai mult decât atât, reprezintă ceva ce tu trebuie să înveți; ele vor fi întotdeauna florile-soarelui, chiar dacă uneori nu le vei putea distinge de alte flori. Oricât și-ar dori, nu vor putea fi niciodată trandafiri sau lalele, simbolul țării noastre. Dacă își vor nega propria existență, vor ajunge să ducă o viață amară și vor muri. Așadar, învață să-ți urmezi destinul cu bucurie, oricare ar fi el. Câtă vreme cresc, florile  își arată frumusețea și sunt apreciate de toată lumea; apoi mor și își lasă semințele pentru ca alții să continue lucrarea Domnului.”

Ultima carte, publicată în 2016, a stârnit numeroase controverse. Foarte mulți cititori și fani de-ai săi au fost dezamăgiți, de-a dreptul nemulțumiți, de aceste lipsuri ale volumului de față. Personal, am citit ,,Spioana” cu aceeași nerăbdare și plăcere ca orice altă carte a faimosului Paulo Coelho. Încă odată m-a suprins cum numai acest autor reușește, mi-a întrecut așteptările, oferindu-mi acel ceva de care aveam nevoie, un refresh spiritual. Eu nu am simțit că ar prezenta anumite lacune, că i-ar mai trebui ceva. Pentru mine e perfectă așa cum este.

Subiectul m-a atras la fel de mult și chiar mi-a dorit să citesc un historical fiction ieșit din mâinile lui Coelho. Despre Mata Hari nu știam mai nimic și am considerat că-i ocazia potrivită să mai aflu ceva nou. Modalitatea în care autorul a ales s-o contureze pe celebra spioană mi s-a părut interesantă. Cartea a fost construită sub forma a două scrisori, un schimb de idei, informații și gânduri între Mata Hari și avocatul ei, domnul Clunet, redactate cu puțin timp înainte de executarea ei. O privire retrospectivă asupra unei existențe scurte și învolburate, cu suișuri și coborâșuri, cu speranțe și dezamăgiri.

,,Până atunci numele meu va fi deja uitat; dar nu pentru asta scriu, ca să-și amintească lumea de mine. Încerc de fapt să mă înțeleg pe mine însămi. De ce? Cum se poate ca o femeie care a obținut tot ce a vrut, timp de atâția ani, să fie condamnată la moarte pentru atât de puțin?”

Pe măsură ce înaintăm cu lectura o descoperim pe femeia aflată în spatele pseudonimului ce a consacrat-o, în spatele bârfelor, zvonurilor și a misterului ce-i învăluie povestea. Margaretha Zelle s-a născut într-un orășel din Olanda la sfârșitul secolului al XX-lea. Viața ei a fost cât se poate de normală până când, la 16 ani, a avut nenorocul de  a fi abuzată de către directorul școlii de educatoare pe care o urma. Prea plictisită de existența sa în acest colț uitat de lume și dornică să descopere lucruri noi, răspunde unui anunț matrimonial dintr-un ziar.

,,Sunt o femeie care s-a născut în epoca nepotrivită, și nimic nu mai poate schimba lucrurile. Nu știu  dacă lumea își va aminti de mine, dar dacă așa va fi, mi-aș dori să  mă țină minte nu ca pe o victimă, ci ca pe o persoană care  a luat hotărâri curajoase și a plătit fără teamă prețul ce trebuie plătit.”

Se căsătorește astfel cu ofițerul Rudolf MacLeod și îl însoțește în misiunea sa din Indonezia. Aici, aflată printre mulți alți europeni, descoperă cât de multă nefericire le aduce o căsnicie femeilor. Este un simplu instrument sexual  pentru bărbatul gelos căruia îi oferă și un copil. Un incident nefericit, conștientizarea adevărului ascuns dincolo de aparențe, o determină să se întoarcă acasă.

Se îndreaptă spre Paris și unul din visurile ei devine realitate. Se face cunoscută datorită frumuseții sale, datorită dansurilor ,,orientale” pe la execută pe scenele de la Scala și Olympia. Amestecul dintre erotism și arta unduirii corpului fascinează bărbați și femei, deopotrivă. Își vinde trupul pentru a obține avantaje, pentru a fi fericită. Dar Mata Hari este o femeie fericită? A păstrat semințele de floarea-soarelui de la mama sa și se cufundă într-o pseudo-beatitudine. Iubirea îi este străină, această armă de temut îi lipsește cu desăvârșire.

,,Zveltă și înaltă, cu flexibilitatea grațioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu și ne poartă către un tărâm fermecat. Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu  trupul său. Mii de curbe și mii de mișcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite.

Tăieturile astea din ziare par bucăți dintr-o ceașcă spartă, povestind despre o viață de care nici nu îmi mai aduc aminte…”

Viața în capitala inimilor veșnic îndrăgostite își pierde din farmec, devine tot mai fadă pentru ea. Așa că încet-încet începe să călătorească, într-o perioadă tulbure – în timpul Marelui Război, devenind, teoretic, un pion politic, o spioană, o amenințare. În cele din urmă, măreața Mata Hari a fost acuzată de trădare și arestată. Ea speră până în ultima clipă că va ieși de la Saint-Lazare, că-și va continua viața.

,,Nevinovată? Poate că nu e cuvântul potrivit. N-am fost deloc nevinovată din momentul în care am pus piciorul în orașul acesta pe care îl iubesc atât de mult. Am crezut că îi voi putea manipula pe cei care voiau să afle secrete de stat, am crezut că nemții, francezii, englezii, spaniolii nu vor avea cum să-mi reziste tocmai mie – dar până la urmă eu am fost cea manipulată. Am scăpat de unele fapte rele pe care le-am comis, dar  nu am avut altă vină decât aceea de a fi o femeie emancipată și independentă într-o lume guvernată de bărbați. Am fost condamnată pentru spionaj, când eu n-am aflat de fapt decât bârfe de prin saloanele din înalta societate.”

În acest timp scrie ultimele sale rânduri, un testament, niște file de jurnal. Pe de altă parte, avocatul său se străduiește din răsputeri s-o salveze, însă lipsesc dovezi ,,solide” atât pentru a o incrimina, cât și pentru a-i susține nevinovăția. Până la urmă, a fost sau nu Mata Hari vinovată? A meritat să fie executată această femeie demnă până la capăt?

Paulo Coelho reușește să contureze un uimitor portret acestei femei, acestui simbol al libertății. Cartea sa reușește să-ți creeze o imagine panoramică asupra personalității, asupra adevărului din spatele măștilor. De aceea, vă recomand cu drag să citiți ,,Spioana”, o frumoasă lecție despre viață, artă și curaj! Veți fi fascinați de rândurile așternute de cel mai vândut scriitor contemporan, veți avea pornirea de a sublinia, de a vă nota numeroase pasaje încărcate de adevăr ca și mine, de altfel. Veți încerca s-o înțelegeți pe Mata Hari, veți analiza situația, veți căuta răspunsuri. Însă nu uitați un lucru esențial: înainte de toate, Mata Hari a fost o frumoasă femeie, dornică să descopere cheie universului…

Mulțumesc nespus Librăriei Online Libris pentru șansa de a citi această carte excepțională! ,,Spioana” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți, inclusiv din seria de autor Paulo Coelho, la un preț avantajos. Pentru a fi la curent cu promoțiile lor, nu ezitați să le apreciați pagina de facebook

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru spioana paulo coelho

,,Un război, un exil, o viață” – Ana a României

Trăim într-o lume ingrată, într-o lume a oamenilor nerecunoscători și ignoranți. Acești oameni nu apreciază binele ce li s-a făcut, nu-i respectă pe acei binevoitori care i-au salvat sau sunt cuprinși de o indiferență fără limite, de o incredibilă nepăsare. Casa Regală a României este una din binefăcătorii acestei națiuni, dată la o parte și uitată de mulți. Din fericire, mai există și oameni nelipsiți de patriotism care privesc monarhia cu respect și admirație profundă. E mai mult decât important să ne cunoaștem trecutul pentru a ne putea înțelege prezentul, iar regele face parte din istoria noastră.

Fără un monarh, România nu ar fi reușit să-și obțină independența, nu ar fi devenit ,,națiune de sine stătătoare”. Familia regală a avut o contribuție inegalabilă pentru modernizarea regatului, pentru binele supușilor săi. Eu sunt impresionat de sprijinul lor, îi admir pe membrii Casei Regale și sunt nemulțumit de nepăsarea multor conaționali de-ai mei. De aceea îmi doresc să aflu cât mai multe despre acești oameni, să-i cunosc mai mult pentru a le oferi respectul cuvenit.Încă am o speranță că totul va fi bine…

Bănuiesc că toată lumea a auzit de decesul Reginei Ana, de funeraliile de la Curtea de Argeș, dar și de controversele ce s-au iscat. Unii au afirmat că ea nu este de drept regina României, alții că nu găsesc rostul unei zile de doliu național. În niciun caz nu sunt de acord cu ei, nimeni nu ar trebui. Ea e regina noastră și trebuie s-o cinstim cum se cuvine, luând exemplul celor din Occident… Vestea morții reginei m-a întristat nespus, dar cel puțin sunt împăcat sufletește, căci am reușit să aștern și eu câteva rânduri în cartea de condoleanțe dedicată Alteței Sale.

Am fost încântat să descopăr acest roman autobiografic și l-am citit cu mare plăcere. Am fost martor la cele mai importante evenimente din viața principesei de Bourbon-Parma, evenimente care au jucat un rol esențial în formarea personalității sale. Greutățile vieții, lipsurile, au făcut-o să fie cea pe care o cunoaștem cu toții.Nu poți să n-o îndrăgești, să nu fii impresionat de sufletul ei mare, de dorința permanentă de a-i ajuta pe cei din jur, de modestia și de eleganța sa.

Născută la Paris, fiică a doi oameni de viță nobilă, Anne de Bourbon-Parma s-a aflat mereu într-o lungă peregrinare. A călătorit mult, a emigrat în America, s-a înrolat de bunăvoie în armata franceză, a participat la misiuni prin țările nord-africane, a dus o viață pe care multe prințese nu o cunosc. S-a căsătorit cu Mihai, Regele României, alături de care s-a mutat de colo-colo, neavând cu adevărat un cămin al lor. Pentru ei acasă era în România, însă au trebuit să trăiască departe, printre străini.

În tot acest timp, regina l-a susținut pe rege, i-a oferit cinci fiice minunate, l-a ajutat să suporte durerosul exil. Deși erau membri ai unei familii regale, deși se înrudeau cu mai toate capetele încoronate ale Europei, nu s-au sfiit să muncească asemenea oamenilor de rând. Și-au educat cât mai frumos copiii, le-au insuflat adevăratele valori morale și dragostea pentru România. Regina însăși s-a îndrăgostit de aceste meleaguri despre care regele îi vorbea cu dor și cu nostalgie, le-a purtat în suflet întreaga viață și, din fericire, a ajuns să le și cunoască după căderea comunismului. Și-a dorit să facă mai multe pentru români, pentru patria sa, iar în acest demers a fost ajutată de fiicele, dar și de ginerele său.

Maiestatea Sa relatează cu mândrie ceea ce simte, ceea ce a trăit, fără a se rușina vreun moment de alegerile și de faptele sale. Ea și regele au fost legați de o profundă iubire, având o relație nemaiîntâlnită, bazată pe respect, încredere, prietenie și pe lipsă de egoism. Ei sunt un model pentru noi toți. Nimic nu i-a putut despărți, nici măcar religia diferită. Regina Ana este o persoană de la care avem multe de învățat, pe care trebuie să o păstrăm veșnic în mințile și în sufletele noastre. O doamnă de poveste, o veritabilă regină, o mamă iubitoare, o soție de nădejde, un om cum rar mai întâlnești în zilele noastre…

Vă recomand cu drag  cartea ,,Un război, un exil, o viață”, căci veți fi fascinați de povestea Reginei Ana, de viața ei tumultoasă, de curajul și de generozitatea de care a dat dovadă de-a lungul timpului! Iar la final, veți descoperi cu încântare o piesă de teatru care a luat naștere din condeiele și inimile cuplului regal Mihai-Ana, despre care nu zic mai multe…

Acum voi reda câteva fragmente din discursul Alteței Sale care sper eu vor confirma cele spuse de mine, dar și că este înzestrată cu darul povestirii:

  • ,,Printre invitați, regina Elena a României și, alături de ea, un tânăr înalt și frumos, în uniforma aviației române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte și, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul descoperit! Acum, citind toate acestea, poate părea amuzant, dar în acel moment neîndemânarea mea a avut un efect caraghios pentru ceilalți și dezastruos pentru mine. Imediat mama m-a expediat: <<Du-te în camera ta!>>. Eram fericită să pot pleca, fiindcă făceam gafe peste tot.”
  • ,,Regele a plătit scump prin așteptarea lui. În ce mă privește,  nu am crezut niciodată că România va fi liberă. Nu! Și eu am plătit cu durata unei vieți această așteptare, fiindcă România se afla în inima mea, fără să fie în amintirea mea. Așteptarea este o suferință, dar mai ales gândindu-te la ceilalți, nu la tine însuți. Noi eram liberi, aici, în timpul deceniilor înghețate, negre. Puteam spune tot ce gândeam, în vreme ce acasă oamenii au suportat cincizeci de ani de opresiune. Ei nu aveau nimic, nu putea privi către nici un viitor, fiindcă viitorul nu exista…”
  • ,,Aș vrea să fac mai mult pentru România, dar nu numai din datorie, ci și dintr-un sentiment de identitate, prin ceea ce sunt eu ca om, ca destin. Aș vrea să petrec mai multă vreme în România; faptul că șederile noastre acolo sunt limitate este o frustrare, aproape atât de mare ca anii în care nici nu visam să punem piciorul în țară. Aș vrea să cunosc mai mult. Ceea ce mă supără nu este timpul care trece, ci faptul că nu pot să aprofundez raportul dintre mine și țara al cărei nume îl port.”

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris, fiindcă mi-a oferit neprețuita ocazie de a o descoperi pe Alteța Sa Regală Ana a României, de a-i citi memoriile pe care i le-a dictat principelui Radu! Cartea ,,Un război, un exil, o viață” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, inclusiv în varianta în limba engleză, alături de multe alte cărți, biografii, cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu promoțiile lor, le puteți da un like pe pagina de facebook.

              LECTURĂ PLĂCUTĂ! 

Vizualizați imaginea originală

,,Copilul zânelor” de Philippa Gregory

Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de fictiune istorica, s-a nascut in 1954, in Kenya. La virsta de doi ani, s-a mutat in Anglia impreuna cu familia. A absolvit sectia de istorie a Universitatii din Sussex si si-a luat doctoratul in literatura secolului al XVIII-lea la Universitatea din Edinburgh. A lucrat o vreme ca jurnalist si producator la radio BBC, insa pasiunea pentru istorie si literatura a indemnat-o sa se dedice scrisului. Autoare prolifica, Philippa Gregory a publicat pina in prezent peste douazeci de romane, dintre care amintim: The Kingmaker’s Daughter (2012; Fiica eminentei cenusii, Polirom, 2013), Changeling (2012; Copilul zinelor, Polirom, 2013), The White Queen (2009; Regina alba, Polirom, 2010, 2014). Cartile sale s-au bucurat de un succes rasunator in intreaga lume si au fost deja traduse in foarte multe limbi.

Multă lume o laudă pe Philippa Gregory pentru romanele ei, pentru poveștile pline de farmec pe care condeiul ei magic le așterne pe hârtie. Și da, merită laudele, cu vârf și îndesat. Sincer să fiu o admir pentru  că a izbutit să scrie atât de mult și de bine, dar și că a reușit să-și prindă cititorii în mrejele ficțiunii cu iz istoric. Eu iubesc acest gen, cum iubesc și istoria de altfel 🙂

După ce am tot amânat lectura unei cărți de-a ei, s-a ivit și ocazia mult așteptată. Am ales să încep cu primul volum al seriei ,,Ordinul Dragonului”, intitulat ,,Copilul zânelor”. Titlul m-a intrigat și chiar eram curios să aflu cine este acel copil și nu am putut să nu mă gândesc la acele povești cu bebelușii lăsați de zâne în schimbul altora, la toate superstițiile oamenilor de altădată…

Personajul principal al romanului este Luca Vero, un tânăr de șaptesprezece, care după moartea părinților a rămas să locuiască într-o mănăstire. Toată lumea îl consideră a fi copil al zânelor, lăsat de acestea pe pragul casei unor soți nu tocmai tineri. Ipoteza lor este confirmată de contrastul dintre bătrânii părinți, oameni simpli, din popor, și fiul extrem de frumos și de deștept. Luca este preocupat de cifre și pentru anumite idei pe care le susține, este considerat eretic. Scapă, fiind racolat de un ordin religios secret – Ordinul Dragonului – pentru istețimea și perspicacitatea sa. Devine astfel inchizitor și va trebui să călătorească pentru a cerceta răul ce pare a vesti venirea sfârșitului lumii.

,,Se poate să fi trimis chiar un copil de zâne să afle spaimele din lume”, a spus în sinea lui bărbatul, în timp ce-și aduna hârtiile pe masă, apoi s-a ridicat în picioare. ,,Ce glumă bună pentru lumile văzute și nevăzute! Un copil de zâne în ordinul nostru. Un copil de zâne care trebuie să afle de ce se teme omenirea.”

La polul opus se află Isolda, fiica de șaptesprezece ani a unui fost cruciat. Ea nu este lăsată să stea lângă tatăl aflat pe patul de moarte, astfel încât fratele ei modifica testamentul răposatului, după bunul său plac. În mod normal ea ar fi trebuit să moștenească castelul Lucretili și moșiile din Italia, iar fratele ei proprietățile din Franța. Aviditatea lui întrece orice limite și-și pune sora în situația de a alege: fie se va căsători cu Robert, prietenul lui, fie va deveni maică abatesă. Preferă a doua variantă și fără nicio tragere de inimă depune jurământul monahal și devine conducătoarea unei mănăstiri de maici. În tot acest timp, prietena ei din copilărie și sora de cruce, maura Ishraq nu o părăsește nicio clipă.

,,Isolda era înveșmântată în albastru intens, culoarea doliului, și purta o pălărie înaltă, împodobită cu un voal din dantelă de culoarea prunei care îi acoperea părul blond, o cingătoare din aur arab strânsă pe talia înaltă a rochiei și cheile castelului prinse într-o parte pe un lanț de aur. […] Isolda a urcat treptele joase spre masa mare, tresărind când și-a văzut fratele așezat în jilțul mare cât un tron, unde până atunci stătuse tatăl lor. Știa că ar fi trebuit să se aștepte ca el să fie acolo, așa cum și el știa că ea va moșteni castelul și va sta în jilț după ce testamentul va fi deschis. Dar acum era prea îndurerată și nu s-a gândit că de-aici înainte își va vedea mereu fratele pe locul tatălui. Durerea era prea mare și ea nu-și dădea încă seama că nu-și va mai vedea niciodată tatăl.”

Situația se complică atunci când maicile încep să aibă vise stranii, se trezesc cu stigmate în palme. Acest necaz este pus pe seama venirii noii maici abatesă și a slujnicei sale păgâne. Luca, însoțit de Freize și de secretarul Peter, pleacă în prima sa misiune, aceea de a descoperi cauzele întâmplărilor dubioase din schitul de maici. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar vinovații sunt persoanele pe care nu le bănuia nimeni. Chiar și așa, Isolda și Ishraq nu sunt în siguranță. Fug, sunt răpite și apoi salvate de tânărul inchizitor. Așa devin tovarăși de drum, însă vă las pe voi să descoperiți pe unde îi mai poartă pașii. În plus, cine a zis că un om al bisericii nu pot nutri sentimente pentru o altă persoană? Cine a zis că diferențele de cultură, de religie sunt o piedică în calea iubirii?

Vă recomand cu tot dragul această carte. Sunt sigur că vă va plăcea și că vă veți  îndrăgosti de felul în care scrie Philippa Gregory. În timpul lecturii simți că ești alături de personaje, că lupți alături de ele împotriva răului, că ești parte a acelei lumi superstițioase din secolul al XV-lea. Contextul istoric este extrem de interesant, acțiunea fiind plasată în anul 1453, la scurt timp după Căderea Constantinopolului, eveniment pe care europenii îl privesc cu groază. Dacă o așa capitală a creștinătății a fost doborâtă, ce soartă tragică îi așteaptă pe ei?

În orice caz, nu ratați lectura acestui prim volum. Veți aștepta ca și mine continuarea, cu sufletul la gură, pentru a afla prin ce peripeții mai trec inchizitorul Luca și nobila Isolda…

Fragmente:

  • ,,- Cu zero poți măsura ce nu există. Turcii au cucerit Constantinopolul și imperiul nostru de răsărit nu numai pentru că au avut cele mai puternice oști și cei mai buni comandanți, ci pentru că au avut o armă pe care noi nu am avut-o: un tun așa de mare, că a fost nevoie de șaizeci de boi ca să-l aducă. Ei știu lucruri pe care noi nu le înțelegem. Motivul pentru care am cerut să fii adus aici, motivul pentru care ai fost dat afară de la mănăstire fără să fii pedepsit pentru nesupunere sau torturat pentru erezie este că eu doresc ca tu să afli aceste mistere; vreau să le cercetezi, ca și noi să le știm și să ne înarmăm împotriva lor.” 
  • ,,- Nu este dorința mea, ci a lui. E și calea firească a lucrurilor – trebuie să recunoști și tu. Te-a crescut aproape ca pe un băiat, cu prea multă bogăție și prea multă libertate. Dar acum trebuie să trăiești ca o doamnă nobilă. Ar trebui să te bucuri că mănăstirea e aproape și nu e nevoie să pleci prea departe de pământurile astea, pe care știu că le-ndrăgești. Nu ai fost alungată – ar fi putut porunci să pleci oriunde altundeva. Vei sta într-un loc de pe moșia noastră: la abație. Voi veni să te văd din când în când…”
  • ,,Luca a așteptat până ce femeile au trecut de el ca niște somnambule, cu pasul măsurat, ca o gardă de onoare, apoi s-a întors în camera de oaspeți și a îngenuncheat la marginea patului, rugându-se fierbinte pentru îndrumare și pentru a găsi, în ciuda îndoielilor sale, înțelepciunea de a descoperi ce lucru necurat se petrecea în locul acesta sfânt și de a-l îndrepta.”

Părerile criticilor:

  • Copilul zânelor este o carte stranie… Ea te pune in pielea unor personaje istorice si, prin scenele pe care le regizeaza, te ajuta sa intelegi momente din istoria medievala care altfel ar fi ramas necunoscute.” (The Guardian)
  • „Misiunea incredintata lui Luca – aceea de a gasi semne care prevesteau sfirsitul lumii – este o versiune fictiva a nelinistii resimtite de majoritatea crestinilor dupa caderea Constantinopolului.” (Philippa Gregory)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris pentru că mi-a oferit ocazia de a citi această poveste încântătoare! ,,Copilul zânelor” poate fi procurată de pe site-ul Libris la un preț extrem de avantajos alături de alte cărți online și, evident, cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu noile promoții și oferte dați un like paginii lor de facebook 🙂

LECTURĂ PLĂCUTĂ 🙂