,,Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

Există cărți pe care odată ce le începi nu le mai poți lăsa din mână, pe care le savurezi din plin și pentru care ți-ai dori ca timpul să stea în loc. Gândul că vei ajunge să dai ultima pagină te întristează profund și, drept urmare, speri în adâncul sufletului că povestea nu va avea sfârșit, că nu se va termina curând. O astfel de carte este ,,Hanul lui Manuc”, o creație de excepție a autoarei românce Simona Antonescu.

Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului ,,Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național ,,Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu ,,Fotograful Curții Regale” – romanul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014, și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller și a fost reeditat în 2016 în colecția ,,Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, ,,Darul lui Serafim”.

Imagini pentru simona antonescu

Despre această autoare am tot auzit vorbindu-se, dar nu avusesem ocazia să citesc vreunul din volumele ce-i poartă semnătura. Publicarea celui de-al treilea și descrierea ispititoare m-au convins să nu mai amân. Am avut așteptări foarte mari și nu am fost dezamăgit, am avut supriza de a mă îndrăgosti de stilul Simonei Antonescu și de această carte ce se află, fără îndoială, în topul celor mai bune cărți citite în acest an, ba chiar pe parcursul întregii mele cariere de cititor (nu foarte lungă, ce-i drept). Scriitura ei este minunată, limbajul adaptat perioadei istorice, înțesat de arhaisme și regionalisme. Un deliciu!

,,Hanul lui Manuc” este o compoziție deosebită, o monografie și o frescă a societății românești (și nu numai) de la începutul secolului al XIX-lea. Avem de-a face cu un reprezentant de seamă al ficțiunii istorice, în care se pune accentul pe contextul istoric, pe tradițiile și obiceiurile acelor vremuri, dar din care nu lipsesc aventura, poveștile de dragoste și numeroasele lecții de viață. În această carte veți remarca importanța trecutului, a istoriei în desfășurarea prezentului. Fiecare suflare de astăzi este influențată de ceea ce am făcut ieri, de faptele strămoșilor noștri, întrucât oricât ne-am nega originile, acestea ne însoțesc până la moarte, depășind barierele spațiului și ale timpului.

Fără îndoială, personajul principal sau, poate, doar cel mai bine conturat este jupânița Ruxandra, fiica boierilor Sămărghiteni din Mironești. Are doar 12 ani, este mezina familiei și moștenitorul părinților săi. Interesată de mersul lucrurilor în ceea ce privește moșia tatălui său, mai mult băiat decât fată, Ruxandra e sigură că destinul ei e acela de a mânui sabia, de a înfrunta dușmanii și, nicidecum, acela de a se limita la conducerea gospodăriei și la împlinirea pe plan personal. Totuși, niciodată nu trebuie să spunem niciodată…

,,Două ar fi vrut copila să se facă, atunci când va fi fost mare, anume: haiduc și ispravnic de moșie. Numai mireasă nu se visa niciodată jupânița. Ori poate că se visa, numai că în visele ei ar fi fost o mireasă care se eliberează singură, cu paloșul, din captivitate, ba încă aducând acasă și capetele vrăjmașilor ce cutezaseră a o răpi.” 

Manuc este un negustor armean, paharnic și dragoman al Sublimei Porți. Afacerile sale l-au purtat de-a lungul timpului prin multe locuri, l-au determinat să fie cu ochii în patru, să analizeze din umbră viața politică de care comerțul este atât de dependent. El a botezat-o pe Ruxandra, înrudindu-se astfel cu Sămărghitenii, oameni ospitalieri, niște români autentici. La un moment dat, decide să-și construiască în București propriul său han, un han cum nu s-a mai văzut.

,,Paharnicul vorbea despre planuri mari de ridicare a celui mai strălucitor han în București, pe locurile de curând cumpărate ale Curții Vechi. Minuna jupânesele de la masă cu povești ale caravanseraiurilor pline de culoare, ce iau mințile femeilor și le fac să-și piardă inimile printre valurile de mătăsuri cu ape sclipitoare ori șiragurile de pietre prețioase întinse pe tarabele negustorilor. Glasul lui depănând imagini ale fântânilor arteziene sclipind argintii în lumina lunii îmbăta deopotrivă mințile jupâneselor și pe ale boierului, ba părea chiar că taica părintele însuși prinde a visa.”

Imagine similară

Manuc Bey – un personaj inspirat din istorie

Cert este că construcția în care negustorul a investit galbeni și suflet va juca un rol important. Ne aflăm în 1806-1812, perioadă marcată de conflictele ruso-turce ce au avut repercursiuni asupra vieții muntenilor, obligați să-i accepte pe ,,musafirii” ruși și să le ofere cele trebuincioase… din puținul lor. Napoleon vrea să cucerească Europa, Rusia și Austria vor să se apere și, în același timp, să-și protejeze sferele de influență. Iar Principatele Romane se află la intersecția intereselor Marilor Puteri.

Din interiorul acestui han vor fi trase sforile vieții politice internaționale, aici se vor întâlni ambasadori, aici se vor semna tratate, se va decide soarta Europei și, implicit, a lumii. Și tot de aici Manuc va încerca să apere interesele românilor, ale acestui popor pe care-l simte ca fiind al său, față de care este profund atașat, însă fără a-și nega adevăratele origini.

Imagini pentru manuc

   Hanul lui Manuc – o construcție ce a înfruntat intemperiile istoriei/timpului

La polul opus se află Imperiul Otoman, acest ,,bolnav al Europei”, pe care statele puternice, aflate în plină ascensiune încearcă să-l pună la pământ și să-i fure teritoriile nesfârșite, câștigate cu sudoarea frunții și cu șiroaie de sânge. Sultanii se succed, sunt obligați să abdice. Ienicerii se revoltă neîncet, fac prăpăd în Istanbul. Gloria de altă dată pare să se fi ruinat. Pe acest fundal, se conturează firav portretele a două personaje: Aisha – o cadână adusă tocmai din Georgia pentru haremul sultanului Selim al III-lea, ucisă fără milă din porunca pașei Bayraktar din Rusciuc alături de alte 149 de fecioare și Ismail – un ienicer trecut prin viață, martor mut al decăderii imperiului lui Osman.

,,Două iatagane intrară cu ușurință în trupul Aishei. Ochii fetei se măriră, arătându-și toată frumusețea, și buzele ei se zbătură alarmate în încercarea de a da glas unui ultim gând de care uitase: ce se va întâmpla cu dragostea ei pentru Selim? Investise atâta suflet în ea! De-ar găsi o cale ca dragostea aceasta să-i supraviețuiască, să rămână ca o suflare caldă, cu miros de prăjiturele muiate în sirop de flori de portocal, plutind ușor pe fața apelor Bosforului, șuierând a cântec la trecerea prin locurile înguste de sub Podul Galatei. În ea, o pasăre fâlfâi scurt și se alătură apoi celorlalte.”

istanbul.jpg

Vedere asupra Istanbulului – gravură din secolul al XIX-lea, realizată de Melling

Într-una din vizitele nanului său, Ruxandra are ocazia de a-l cunoaște pe Vlaicu, un tânăr ambițios, pasionat de aventură, pe care-l îndrăgește imediat. Și se pare că sentimentul este reciproc. Anii trec, jupânița crește, tatăl său se apropie cu pași timizi de cumplitul sfârșit, se vede nevoită să înfrunte adevărul, se maturizează. Oare cum e posibil ca bătăioasa copilă de altădată să se fi schimbat atât de mult? 

,,Atunci, știu pe loc că-l îndrăgește pe Vlaicu. Ba chiar se simți vinovată pentru nenumăratele ei pendulări și întrebări, pentru toate neliniștile și îndoielile cărora le dăduse voie să se arate, iar ele se iviseră din zi în zi tot mai multe, întinând singurul adevăr al inimii ei: îndrăgea pe Vlaicu. Nu el era al ei, ci ea era a lui, întreagă, cu toate ale ei – nădejdi mărturisite ori nu, vise, dorințe mai mari ori mai neînsemnate – era a lui cu tot sufletul și cu toate gândurile păstrate până atunci tăinuite față de oricine altcineva. Se ivise pe lume, primul și ultimul copil al maicii sale, cu o singură menire: să fie a lui.” 

Manuc are în față un viitor pe cât de strălucit, pe atât de presărat de pericole. Se simte prins între două lumi, între două suflete ce iau întruchiparea a două râuri. Are o familie pe care o iubește nespus, dar și un nume, o poziție socială, o datorie față de români. Mai mult decât oricând, nu poate renunța la politică, la acest joc cu intrigi și cuvinte meșteșugite. Va reuși el să ia o decizie corectă, să schimbe prin acțiunile sale destinul unei națiuni? Și cum rămâne cu Ruxandra și cu Vlaicu? Cu suferința jupânesei Aristița, cu durerea babei Niculina și a ispravnicului Aurică, cu ilegitimitatea țigăncii Stanca?

Sunt atât de multe de spus despre această carte, pe care vi-o recomand cu tot dragul! Simona Antonescu reușește în cele aproximativ 565 de pagini să ne aducă la cunoștință o altă lume, mai animată, mai fermecătoare, capabilă să o eclipseze pe a noastră. E o plăcere să te lași purtat prin curtea boierilor Sămărghiteni de la Mironești, prin Bucureștiul altor timpuri, prin Istanbulul marcat de revolte ale ienicerilor și de detronări ale sultanilor! Și, fără să îți dai seama, în fața ochilor tăi se țese o istorie deosebită care are drept reper hanul lui Manuc Bey.

Romanul Simonei Antonescu nu prezintă o singură poveste, ci mai multe, unele mai lungi, altele mai scurte. Toate se intersectează, se desfășoară simultan, se întrepătrund, dând naștere unui tablou plin de culoare, dar nelipsit de tonuri cenușii…

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această capodoperă! ,,Hanul lui Manuc” poate fi achiziționat de pe site-ul librăriei, alături de alte titluri ce poartă semnătura Simonei Antonescu și publicații ale Editurii Polirom

LECTURĂ PLĂCUTĂ! 

Imagini pentru hanul lui manuc carte

,,Femeia cu Părul Roșu” de Orhan Pamuk

Oare prima experiență erotică poate să ne hotărască întreaga viață? Sau destinul ne este trasat doar de forța istoriei și a legendelor?

Cred că nu mai este nevoie să menționez că Orhan Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți. De când i-am descoperit scrierile, am simțit că acest autor este altfel, că stilul său se deosebește de al altora și că, mai mult decât atât, are ceva important de spus. Toate cărțile sale sunt complexe, fermecătoare, ilustrând talentul și priceperea cu care mânuiește condeiul. Orice lucru, orice detaliu, aparent nesemnificativ, capătă proporții în creația sa. Nimic nu este întâmplător, fiecare cuvânt este ales cu grijă, astfel încât în spatele rândurilor stă ascunsă o amplă experiență și o uimitoare filosofie de viață.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantași. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excepția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepție, cel mai tânăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa. 

A trecut ceva timp de când m-am delectat ultima oară cu o lucrare purtând semnătura lui Orhan Pamuk și, profitând de venirea vacanței, am hotărât că nu trebuie să mai amân. De precizat că eu prefer să-i citesc cărțile în vacanță sau oricând am mai mult timp liber la dispoziție. Și liniște. Totul trebuie analizat și ,,digerat”, căci nu sunt niște cărți oarecare. Cu siguranță nu se recomandă lectura lor pe fugă, printre picături. Ar fi și păcat să risipim o astfel de literatură.

,,Femeia cu Părul Roșu” este o carte încântătoare, cu care Pamuk s-a întrecut pe el însuși. Protagonistul este Cem Çelik, un adolescent de șaptesprezece ani din Istanbul care nutrește în adâncul sufletului său că într-o zi va ajunge scriitor. Acesta duce o viață obișnuită în tumultoșii ani 80. Are o mamă protectoare și un tată de care nu  a avut ocazia să se bucure prea mult, întrucât acesta a fost dintotdeauna mult prea preocupat de politică, de numeroasele acțiuni  riscante ce l-au băgat, inclusiv, la închisoare. Într-o zi nu se mai întoarce acasă de la farmacia pe care o deținea. A dispărut fără să anunțe pe cineva. Se poate spune că, din acest moment, destinul lui Cem a luat o întorsătură neașteptată…

Situația lor financiară precară îi determină să se mute la Gebze, un orășel din apropierea metropolei. Este vară, iar Cem trebuie să strângă bani pentru a-și plăti cursurile private, pentru a se pregăti de admiterea la universitate. În ciuda nemulțumirilor mamei sale, alege să devină ucenic de fântânar pentru câteva săptămâni, o slujbă ce-i va aduce banii atât de necesari. Zis și făcut. Împreună cu Meșterul Mahmud călătorește la Öngören, un mic târg de pe partea europeană a Turciei. Astfel, începe o aventură, o luptă aproape zadarnică a fântânarilor în încercarea de a găsi apă în pustiu, la marginea civilizației.

Zilele se scurg, ei înaintează tot mai adânc în măruntaiele pământului. Nici măcar un strop de apă până acum. Singura lor alinare o reprezintă plimbările la ceas de seară prin târgul din apropiere. Aici Cem a zărit-o pe ea. Pe Femeia cu Părul Roșu. Singurul motiv pentru care se află încă acolo. Ajunge să o revadă, să vizioneze un spectacol în care joacă și ea, organizat de un teatru ambulant. Ba chiar o însoțește în apartamentul ei, unde petrece prima noapte alături de o femeie, unde își pierde inocența cu cea care, la urma urmei, i-ar putea fi mamă. Nimic nu avea să mai fie la fel. Niciodată nu-i va uita chipul frumos, părul vopsit într-un roșu aprins…

,,În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor și la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viață, la femei și la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roșu m-a învățat să mă cunosc și m-a învățat, totodată, sensul fericirii…”

Fiind prea euforic și prea obosit după prima sa experiență erotică, tânărul provoacă un accident la locul de muncă. Meșterul Mahmud, bărbatul pe care-l respecta asemenea unui părinte, a fost rănit și zace inconștient în puțul pe care-l săpau. Cem este înfricoșat, nu știe cum să reacționeze, caută ajutoare, dar sfârșește prin a pleca acasă. Mult timp după aceea se va gândi la fapta sa, dar încet-încet se va lăsa acaparat de studii, de slujba la librăria lui Deniz, de cărțile citite. Se va căsători, nu va putea avea copii.

El și Ayșe își vor petrece viața studiind legenda lui Oedip, cel care și-a omorât tatăl și s-a însurat cu mama sa, dar și pe cea a lui Rostam și Sohrab, tatăl care își ucide fiul, din Cartea șahilor – epopeea națională a Iranului. Își vor deschide o firmă, botezată Sohrab, copilul lor, pe care nu vor înceta să-l crească și să-l îngrijească. Amintirea Femeii cu Părul Roșu și a Meșterului Mahmud nu i-au dat pace niciodată adultului Cem, deși totul rămăsese doar o amintire, un suvenir dintr-o vreme de mult apusă. Până într-o zi…

Se pare că noaptea petrecută alături de actriță a avut urmări. Mai exact, un băiat, Enver. Spre sfârșitul cărții avem, adesea, impresia că avem de-a face cu un thriller, nelipsit de aventură și suspans. Legendele despre tați și fii par să se fi reflectat asupra vieții protagonistului. Și în centrul acestui tablou imens, presărat cu secrete, minciuni, speranțe se află… ghiciți voi cine!

,,Asta pentru că lucrurile despre care se povestește în basmele și în legendele de pe vremuri sfârșesc prin a ni se întâmpla și nouă. Cu cât citiţi mai multe legende și cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveștile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă și vouă.”

Este uimitoare evoluția personajului corelată cu cea a Turciei Moderne. Cititorul este martor al loviturii de stat militare din 1980, al urbanizării tot mai proeminente a țării. Istanbulul își lărgește granițele, ajungând să concentreze și târgul din tinerețea lui Cem. Totul se modernizează, meseria de fântânar dispare treptat ca urmare a industrializării și a robotizării pe scară largă. Străzile, clădirile și oamenii de ieri au dispărut, lăsând loc altora. Pe acest fond al evoluției, al schimbărilor se conturează acțiunea acestui roman despre care sunt atâtea de spus…

Vă recomand să citiți ,,Femeia cu Părul Roșu”, chiar dacă Pamuk nu pare sau nu a fost până acum pe gustul vostru! Personal, am fost vrăjit, nopțile petrecute în compania acestei cărți au fost de neuitat. Veți descoperi o istorie copleșitoare. De-a lungul celor aproximativ 270 de pagini veți ajunge să priviți din numeroase perspective controversata relație dintre tați și fii. Analogiile cu legende faimoase, precum cea a lui Oedip sau a lui Rostam și Sohrab, sunt nelipsite. Avem de-a face cu o carte despre destinul ce nu poate fi schimbat, despre misterele iubirii, ale legăturilor dintre femei și bărbați, despre poveștile care devin realitate.

 La urma urmei, viața este o poveste ori povestea este o reflecție a vieții?

„Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri.” (The Washington Post)

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! ,,Femeia cu Părul Roșu” poate fi procurată de pe site-ul librăriei la un preț avantajos, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk.

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Papagalul verde” de Martha Bibescu

Cu puțin timp în urmă, am descoperit-o pe Martha Bibescu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Am cunoscut-o mai bine datorită unui volum realizat de Alina Pavelescu în cinstea sa, frumos intitulat ,,Martha Bibescu și vocile Europei” (despre care puteți citi mai multe aici). Cert este că am rămas fascinat de această prințesă, de această scriitoare, de această femeie sensibilă și puternică, deopotrivă. Din acest motiv, am fost curios să citesc ,,Papagalul verde”, la recomandarea unei prietene dragi, ceea ce am și făcut. Dar, înainte de toate, cine a fost Martha Bibescu?

O prințesă româncă, fiică a soților Ion Lahovary și a Smarandei Mavrocordat, care a ales să fie o scriitoare, o romancieră franceză. Căsătoria sa cu prințul George Valentin Bibescu a adus-o în sânul unei mari familii nobile, din care făceau parte și numeroși francezi. A iubit Franța și graiul franțuzesc, exilul și ultimii ani din viață i-a petrecut pe acele meleaguri. A fost membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, s-a implicat în viața politică și diplomatică a României. A avut nenumărați prieteni, răspândiți prin întreaga Europă. Și, cel mai important, s-a străduit pe parcursul întregii vieți să fie ea însăși: Martha Bibescu, prințesa talentată, iubită, capabilă de orice…

Câteva ore mi-au fost suficiente pentru a mă delecta cu ,,Papagalul verde”. L-am lecturat imediat, însetat de cuvintele atent meșteșugite, de artă. Martha a fost, fără îndoială, o artistă în adevăratul sens al cuvântului, o prezență ce denota eleganță, delicatețe, ce atrăgea toate privirile. M-am lăsat purtat în acest univers descris cu atâta măiestrie de ea, am avut impresia că citesc capodopera unui scriitor francez. Nu există niciun dubiu că Martha și-a îndeplinit visul și că a meritat pe deplin fotoliul de la Academie. Poate că s-a născut la București, în Regatul României, dar inima ei a aparținut Franței, Republicii și Occidentului.

Protagonista acestei povești este o fetiță în vârstă de nouă ani. De când se știe, face parte dintr-o familie numeroasă, originară din Rusia țaristă, stabilită la Biarritz, pe Coasta de Argint. Deși familia sa duce o viață lipsită de griji de ordin financiar, este permanent îndoliată. Cu ani în urmă, fratele ei mai mare, Sașa, a murit din cauza unei boli necruțătoare. Unicul fiu al părinților săi, copilul cel mai iubit a rămas doar o amintire. O amintire în funcție de care părinții își ghidează existența. Odată cu Sașa au murit și sufletele lor. O singură speranță le mai dă putere celor doi adulți: nașterea unui alt băiat, reîncarnarea răposatului mult adorat.

,,Mai mult decât averea, mai mult decât aglomerația de copii și de servitori și mai mult decât uriașa clădire ridicată de tata între parc și plaja particulară, nenorocirea ne acorda un fel de superioritate asupra altor familii străine, ba chiar și un fel de lustru. Căci doliul e întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele.”

Fetița a crescut, alături de surorile ei, într-o locuință a suferinței, a deznădejdii, a nevrozei. O atmosferă demnă de opera lui George Bacovia. Într-o zi, viața sa monotonă a luat o întorsătură neașteptată. Un superb papagal verde i-a aterizat pe manșonul de lutru, iar din acel moment a știut că pasărea îi aparține, că trebuie să fie a ei. Totul a fost în zadar. Părinții nu i-au cumpărat-o. Și așa se face că o fetiță de doar nouă ani a descoperit suferința. A încercat chiar să-și pună capăt zilelor, dar a fost scăpată din ghearele morții…

,,Așa cum se întâmplă în marile iubiri, obiectul pasiunii mele corespundea prin mii de afinități secrete preferințelor mele estetice și ajunsese să le stăpânească pe toate. Pasărea purta pe penele ei culoarea primăverii; era la fel de verde ca iarba, iar eu iubeam primăvara, deși ne era interzis s-o iubim: pentru noi reprezenta anotimpul morții. Pasărea avea aripi, un cioc și gheare tăiate ciudat, iar îngerul ciudățeniei m-a atins cu aripa lui; fusesem crescută în tăcerea forțată a casei, pe care tristețea și durerile de cap ale mamei o făceau să fie mută, și unde nu răsuna niciodată o voce omenească, iar această pasăre vorbea!”

Anii au trecut și a ajuns la vârsta maturității. S-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă, a călătorit în întreaga lumea în căutarea terenurilor de polo. A rămas văduvă. Și a remarcat cum Marie, mezina familiei, a crescut, semănând tot mai mult cu ea. Atât la chip, cât și la suflet. Se pare că și ea face cunoștință cu papagalul verde, doar că acesta are înfățișarea unui tânăr de care se îndrăgostește. Finalul este tragic, căci Marie nu poate trece peste suferința din dragoste. Existența sa se sfârșește la nouăsprezece ani… În ciuda acestei pierderi, viața protagonistei continuă. Inima ei începe să bată mai puternic pentru un bărbat tânăr, despre care veți afla mai multe citind cartea.

  ,,Punând stăpânire pe tânăra lui imaginație, mi-am dat seama ce voiam să fac cu el: nu-l voiam sclavul meu, ci sclavul lui Marie. Voiam să se îndrăgostească de o moartă și nu simțeam niciun regret. Sora mea trebuia să trăiască în gândurile mele și în cuvintele mele; trăind așa, trebuia să placă și era firesc să fie iubită. Felix se găsea acolo pentru a fi prima victimă și nu aveam niciun fel de milă.” 

La prima impresie am conchide că avem în față o simplă tragedie. Totuși, cartea Marthei este mai mult decât atât. Aceasta cuprinde un periplu interesant în istoria familiei protagonistei dintr-o Rusie a altor timpuri și abordează tema iubirii dintre frate și soră, a incestului. Pe acest fond, papagalul verde își face apariția în viețile a două surori vulnerabile, dezavantajate de familia prea preocupată de un copil mort și indiferentă la nevoile celor vii. Papagalul verde devine, astfel, un simbol al visurilor neîmplinite, al idealului neatins, al nereușitei, al eșecului într-o lume rece, funebră, ce nu mai are nimic de oferit. Cel puțin pentru Marie.

Romanul psihologic reflectă și anumite aspecte din biografia Marthei. Protagonista și copilăria nefericită a acesteia sunt inspirate din experiența autoarei, doar că sub o altă formă. Fără îndoială, creația Marthei este spectaculoasă, capabilă să invite cititorul la reflecție, dar și să-l implice într-un act cathartic, de înălțare a sufletului. Cărțile sale sunt considerate a face parte din literatura franceză, un motiv în plus să ne mândrim cu această româncă care, înzestrată cu ambiție, a depășit orice limite, s-a întrecut pe ea însăși.

Apreciere critică: 

„întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor» cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teama să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale. 
   Maestra necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.” Tudor lonescu

Vă recomand să citiți ,,Papagalul verde”! Veți descoperi o poveste inocentă și emoționantă, o istorie despre predestinare, neșansă și copilărie. Și despre modul în care acei ani unici, efemeri influențează un om mare, o viață întreagă ce pare, uneori, să se scurgă mai încet decât ceara unei lumânări… Și, totuși, cu toții am avut un papagal verde sau urmează să-l întâlnim. Mai devreme sau mai târziu.

Alte opinii: 

  • ,,O carte stranie, o poveste frumoasă, cu farmecul arid al unei cutiuțe de prizat tutun din secolul al XVII.” New York Times
  • ,,Publicat prima oară în anii 1920, în Franța, tradus  apoi în engleză, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevărată îndrăzneală literară, căci vorbea despre incest într-o poveste în care o tânără rusoaică încearcă din răsputeri să  afle rădăcinile exilului, ale înstrăinării familiei sale.” Library Journal

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia de a citi acest volum de excepție! Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți interesante, scrise de Martha sau din oferta Editurii Polirom, la un preț avantajos! 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”

  • Antologie coordonată de David H. Lowenherz

Cu puțin timp în urmă am auzit de apariția acestei cărți pe piața editorială din România. Titlul mi-a atras atenția, iar descrierea m-a convins că trebuie neapărat s-o citesc. Ideea de a reuni într-o antologie scrisorile adresate de sau către mari personalități ale ultimelor secole și decenii mi s-a părut genială. Și mai fascinant decât atât este următorul fapt: destinatarii și expeditorii acestor scrisori au făcut parte din clase sociale diferite. De la actori, poeți, până la capete încoronate. O dovadă clară că iubirea este aceeași, că inima oricărei persoane poate bătea mai tare pentru o alta.

Am parcurs scrisorile cu o deosebită plăcere și nerăbdare. Mi s-a părut uimitor să am în fața ochilor misive redactate de Napoleon Bonaparte, de Mozart, de Lewis Carroll și de alte nume importante, întipărite în istoria colectivă a umanității. Am avut senzația că fac o incursiune în trecut, oscilând între diferite perioade ale Epocii Moderne și Contemporane, și că pătrund în intimitatea unor oameni care continuă să trăiască datorită moștenirii pe care ne-au lăsat-o, datorită acestor rânduri scrise pe hârtie.

Eu sunt pasionat de istorie, de literatură, de muzică, astfel încât am avut șansa de a găsi câte puțin din toate în acest volum. Fiecare scrisoare în parte mi-a oferit altceva, mi-a dezvăluit iubirea într-o altă manieră, însoțită de numeroase sentimente: beatitudine, nostalgie, dor. La baza lor, la baza acestui florilegiu stă dragostea, sentimentul suprem și primordial. Este nespus de plăcut să descoperi opinii atât de diferite și de asemănătoare, deopotrivă, despre iubire.

Iubirea este înfățișată drept un sentiment inocent, pur de unii, ca un foc care mistuie de către alții. Iubirea pare să fie acceptată fie cu o oarecare resemnare, fie cu brațele deschise. O parte dintre cei care redactează aceste misive vorbesc despre iubire cu lejeritate, de parcă le-ar fi cel mai la îndemână lucru, pe când ceilalți scriu cu stângâcie, lăsându-se copleșiți de intensitatea sentimentelor, de misterul și confuzia ce însoțește iubirea…

Antologia este structurată în șase părți, imortalizând sentimentul de iubire în diferite ipostaze. Fiecare scrisoare este precedată de date biografice ale celor doi îndrăgostiți pentru a familiariza cititorul cu personalități care-i pot fi necunoscute. De asemenea, este păstrat conținutul original al scrisorilor cu exprimările și greșelile aferente.

  • Despre ,,Dragostea tandră” vorbesc Wolfgang Amadeus Mozart, Michelangelo Buonarroti, George Bush, Benjamin Franklin etc.

,,Astăzi este a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme ici colo atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea, destul de urât. Rămas bun, unica mea iubire! […] Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg. Dar tu ai mai mult timp liber. Adieu.”

(Din scrisoarea lui Wolfgang Amadeus Mozart către Constanze Mozart)

  • Jack London, Ernest Hemingway și alții recunosc că sunt ,,Nebun după tine”.

   ,,Niciodată nu s-au mai întâlnit două suflete mai incompatibile și cu buzele mute! Se poate să simțim că avem ceva în comun – desigur, deseori ni se întâmplă – și, când simțim că nu avem nimic în comun, tot reușim să ne înțelegem; dar tot nu vorbim aceeași limbă. Nu ne vine să rostim cuvintele potrivite. Suntem de neînțeles. Probabil că și Dumnezeu își râde de pantomima noastră.” 

(Din scrisoarea lui Jack London către Anna Strunsky)

  • Honore de Balzac, Ludwig van Beethoven și Oscar Wilde sunt doar câțiva dintre cei care recurg la ,,Proză pasională”.

 ,,O, iubita mea Eva, nu ai știut! Am luat biletul. Este în fața mea și am vorbit cu dumneata ca și cum ai fi fost aici. Te văd și acum, așa cum te-am văzut ieri, frumoasă, incredibil de frumoasă. Întreaga seară de ieri mi-am tot repetat: ,,Este a mea!” Ah! Nici îngerii nu sunt mai fericiți în Paradisul lor decât am fost eu ieri!” 

(Din scrisoarea lui Honore de Balzac către Eveline Hanska)

  • Franz Kafka, Napoleon Bonaparte, Simone de Beauvoir suferă din cauza unor ,,Despărțiri dureroase”.

  ,,Aici lucrurile merg bine, dar am sufletul nespus de greu. Ești suferindă și departe de mine. Fii veselă și ai mare grijă de tine, pentru că îmi ești mai scumpă decât tot universul. Gândul că nu te simți bine mă face foarte nefericit…”

(Din scrisoarea lui Napoleon Bonaparte către Josephine)

  • Anais Nin, Marcel Proust și Frank Lloyd Wright trec prin ,,Foc și gheață”.

,,Mi-ai dat o bătaie bunicică, dar loviturile tale sunt ca niște flori și nu mă pot supăra pe tine, iar parfumul lor m-a îmbătat îndeajuns de mult ca să mai îndulcesc ascuțimea spinilor. M-ai bătut cu o liră. Lira ta este încântătoare…”

(Din scrisoarea lui Marcel Proust către Daniel Halevy)

  • Elisabeta I a Angliei, Henric al VIII-lea și Lewis Carroll ,,riscă” pentru o ,,Dragoste interzisă”. 

,,Aminte să-ți aduci că Muzica eu ți-am iubit-o,
Dar nu doar pentru ea, așa să știi,
Ci am iubit și mâinile-ți care cântau
Și mintea-ți, cu acorduri contopită.”

(Din scrisoarea lui Lewis Carroll către Clara H. Cunnynghame)

Sper că am reușit să vă atrag interesul, căci vă recomand să citiți ,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”! Vă invit să descoperiți, dincolo de misivele și declarațiile de amor, niște suflete avide după cel mai prețios sentiment din lume. Multă profunzime, emoții cât cuprinde, cuvinte așternute pe hârtie de condeie ținute de mâini tremurânde, stângace…

  Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru ocazia neprețuită de a citi aceste scrisori! ,,50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri ale Editurii Nemira, cu transport gratuit pentru comenzile ce depășesc 30 de lei. Pentru a fi la curent cu noutățile și promoțiile librăriei, nu ezitați s-o urmăriți și pe facebook

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste - David H. Lowenherz

,,Noaptea de foc” de Eric-Emmanuel Schmitt

Unele cărți sunt scrise doar pentru a destinde publicul și pentru a-l ajuta să se elibereze de tot stresul cotidian. Altele îl implică pe cititor, îl determină să se identifice cu cele scrise, să treacă fiecare cuvințel prin cele două filtre ale sale: mintea și sufletul. O astfel de carte este ,,Noaptea de foc”, ca oricare alt titlu ce poartă semnătura lui Eric-Emmanuel Schmitt. După ,,Oscar și Tanti Roz”, respectiv ,,Domnul Ibrahim și florile din Coran”, am avut deosebita plăcere de a ține în mână acest volum, pe care l-am citit cu o deosebită plăcere.

Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Astfel, Eric și Gerard ajung în Sahara algeriană pentru a vedea cu proprii ochi locul unde călugărul și-a petrecut ultimii ani de viață și fortăreața construită de acesta la Tamanrasset. Călătoresc câteva zile prin deșert, alături de un grup pestriț de turiști, sub atenta supraveghere a ghidului tuareg Moussa. Descoperă pe propria piele arșița, mersul pe cămile, pașii făcuți printre dunele de nisip, asfințiturile femecătoare și nopțile friguroase. Însă pentru Eric nu este doar o simplă expediție, ci o căutare a unor răspunsuri, o căutare a eului său interior.

,,Din vârful unei dune, Abayghur scruta zarea. Linia orizontului i se reflecta în ochi, împărțindu-i în două, o jumătate de cer limpede, o jumătate de pământ întunecat. Nu reușeam să ghicesc sentimentele care se perindau dincolo de această reflexie. Stătea drept, de nepătruns, placid și etern, ca și lumea.

S-a lăsat o tăcere grea, compactă. Iată-ne singuri, pentru zece zile, în inima deșertului.

Nici o cale de scăpare.

Începea aventura.

Avea oare să fie un calvar, sau un extaz?”

Deșertul, văzut prin ochii protagonistului, capătă o aură magică, inexplicabilă. Această mare aurie pare să ascundă cheia universului, locul în care oricine și orice este ,,dezbrăcat” de secrete. Un spațiu interminabil, un tărâm ce face legătura între lumea noastră și cea de dincolo. În această țară a contrastelor, totul este sacru, totul capătă o însemnătate și o valoare. Aici par să conviețuiască toate zeitățile pământului, toate credințele, adevărul suprem strecurându-se printre firele de nisip, stâncile golașe și puținele plante ce îndrăznesc să-și ducă traiul pe aceste meleaguri.

Eric parcurge un drum inițiatic, fapt pentru care-l putem considera un veritabil personaj al bildungsromanului. Se îndrăgostește de deșert și îl simpatizează pe ghidul tuareg. Se înțeleg fără a ști limba celuilalt, căci inimile lor deprind graiul acestui loc veșnic torid. Din prea multă îngâmfare și o oarecare inconștiență, se depărtează de grup și se pierde printre stânci. Petrece o noapte de unul singur, luptându-se cu el însuși pentru supraviețuire. Are parte de o revelație, o revelație pe care o primește el – un ateu, dar căreia îi dă ascultare, îi permite să se cuibărească în sufletul său. Poate că totul a fost doar un delir, însă cert este că i-a schimbat perspectiva asupra lumii. A învățat să creadă, să accepte și, cel mai important, să asculte. Glasul naturii, glasul inimii…

,,Țara mea… Aveam o țară? Acum știam că vin de nicăieri și că nu merg nicăieri. Doar rătăcesc. Am primit soarele la zenit. Țara mea? Deșertul e țara mea, fiindcă e o țară a celor fără de țară. E țara oamenilor adevărați, care se eliberează de orice legături. E țara lui Dumnezeu.”

Eric dinainte de călătorie nu mai este același cu cel de după. L-am putea compara cu Santiago din ,,Alchimistul” de Paulo Coelho. Amândoi au căutat ceva și au ajuns să-l găsească unde se așteptau mai puțin: lângă ei, uimitor de aproape. Santiago râvnea după o comoară, pe când Eric dorea niște răspunsuri. Stilul în care sunt scrise cele două cărți este cât se poate de asemănător. Personal, îmi oferă aceleași trăiri, senzații. Poate că exagerez sau poate că nu, dar pentru mine Schmitt este Paulo Coelho  al Europei, al lumii francofone. Le citesc cărțile cu aceeași plăcere, cu aceeași sete, de parcă aș fi pierdut într-un deșert al ignoranței…

Vă recomand  cu mult drag ,,Noaptea de foc” a lui Eric-Emmanuel Schmitt! Vă veți abține cu greu să subliniați (să transcrieți) toate ideile și conceptele pe care autorul nu ezită să le expună. Veți citi această poveste, vă veți dori să trăiți și voi o noapte de foc în Sahara și veți aștepta o revelație. Însă nu uitați: deschideți-vă mințile și inimile și simțiți adevărul. Îl veți putea găsi în fiecare particulă ce vă înconjoară…

     Păreri: 

  • ,,Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)
  • ,,Schmitt îmbină relatarea foarte personală a experienței mistice cu superbe dialoguri pe tema spiritualității purtate cu tovarășii săi de călătorie. Fie că sunt sceptici, atei sau credincioși fervenți, fiecare are ceva de spus și de împărtășit.” (Lire)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! Aceasta poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte titluri din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru a fi la curent cu noutățile și promoțiile Libris, nu ezitați să le dați un like pe pagina de facebook 🙂 

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagine similară

,,Spioana” de Paulo Coelho

PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare.

Paulo Coelho este, fără îndoială, unul dintre autorii mei favoriți, pe care l-am descoperit de curând și care m-a cucerit iremediabil. Scrierile sale ușurele, aerisite, ascund mesaje profunde, idei ce așteaptă să fie descifrate și ,,digerate” de cititori. Oricât de mult l-ai citi pe Coelho, oricât de multă atenție a-i acorda celor așternute de acesta cu măiestrie, tot n-ai putea considera că-l înțelegi pe deplin. La fiecare lectură a unei cărți de-a lui Coelho descoperi alte și alte înțelesuri ce nici nu-ți treceau prin minte odinioară. Coelho e o sursă inepuizabilă de sentimente, gânduri, filosofii de viață, având la bază numeroase experiențe personale și multă muncă de cercetare.

,,- Sunt semințe de floarea-soarelui. Însă, mai mult decât atât, reprezintă ceva ce tu trebuie să înveți; ele vor fi întotdeauna florile-soarelui, chiar dacă uneori nu le vei putea distinge de alte flori. Oricât și-ar dori, nu vor putea fi niciodată trandafiri sau lalele, simbolul țării noastre. Dacă își vor nega propria existență, vor ajunge să ducă o viață amară și vor muri. Așadar, învață să-ți urmezi destinul cu bucurie, oricare ar fi el. Câtă vreme cresc, florile  își arată frumusețea și sunt apreciate de toată lumea; apoi mor și își lasă semințele pentru ca alții să continue lucrarea Domnului.”

Ultima carte, publicată în 2016, a stârnit numeroase controverse. Foarte mulți cititori și fani de-ai săi au fost dezamăgiți, de-a dreptul nemulțumiți, de aceste lipsuri ale volumului de față. Personal, am citit ,,Spioana” cu aceeași nerăbdare și plăcere ca orice altă carte a faimosului Paulo Coelho. Încă odată m-a suprins cum numai acest autor reușește, mi-a întrecut așteptările, oferindu-mi acel ceva de care aveam nevoie, un refresh spiritual. Eu nu am simțit că ar prezenta anumite lacune, că i-ar mai trebui ceva. Pentru mine e perfectă așa cum este.

Subiectul m-a atras la fel de mult și chiar mi-a dorit să citesc un historical fiction ieșit din mâinile lui Coelho. Despre Mata Hari nu știam mai nimic și am considerat că-i ocazia potrivită să mai aflu ceva nou. Modalitatea în care autorul a ales s-o contureze pe celebra spioană mi s-a părut interesantă. Cartea a fost construită sub forma a două scrisori, un schimb de idei, informații și gânduri între Mata Hari și avocatul ei, domnul Clunet, redactate cu puțin timp înainte de executarea ei. O privire retrospectivă asupra unei existențe scurte și învolburate, cu suișuri și coborâșuri, cu speranțe și dezamăgiri.

,,Până atunci numele meu va fi deja uitat; dar nu pentru asta scriu, ca să-și amintească lumea de mine. Încerc de fapt să mă înțeleg pe mine însămi. De ce? Cum se poate ca o femeie care a obținut tot ce a vrut, timp de atâția ani, să fie condamnată la moarte pentru atât de puțin?”

Pe măsură ce înaintăm cu lectura o descoperim pe femeia aflată în spatele pseudonimului ce a consacrat-o, în spatele bârfelor, zvonurilor și a misterului ce-i învăluie povestea. Margaretha Zelle s-a născut într-un orășel din Olanda la sfârșitul secolului al XX-lea. Viața ei a fost cât se poate de normală până când, la 16 ani, a avut nenorocul de  a fi abuzată de către directorul școlii de educatoare pe care o urma. Prea plictisită de existența sa în acest colț uitat de lume și dornică să descopere lucruri noi, răspunde unui anunț matrimonial dintr-un ziar.

,,Sunt o femeie care s-a născut în epoca nepotrivită, și nimic nu mai poate schimba lucrurile. Nu știu  dacă lumea își va aminti de mine, dar dacă așa va fi, mi-aș dori să  mă țină minte nu ca pe o victimă, ci ca pe o persoană care  a luat hotărâri curajoase și a plătit fără teamă prețul ce trebuie plătit.”

Se căsătorește astfel cu ofițerul Rudolf MacLeod și îl însoțește în misiunea sa din Indonezia. Aici, aflată printre mulți alți europeni, descoperă cât de multă nefericire le aduce o căsnicie femeilor. Este un simplu instrument sexual  pentru bărbatul gelos căruia îi oferă și un copil. Un incident nefericit, conștientizarea adevărului ascuns dincolo de aparențe, o determină să se întoarcă acasă.

Se îndreaptă spre Paris și unul din visurile ei devine realitate. Se face cunoscută datorită frumuseții sale, datorită dansurilor ,,orientale” pe la execută pe scenele de la Scala și Olympia. Amestecul dintre erotism și arta unduirii corpului fascinează bărbați și femei, deopotrivă. Își vinde trupul pentru a obține avantaje, pentru a fi fericită. Dar Mata Hari este o femeie fericită? A păstrat semințele de floarea-soarelui de la mama sa și se cufundă într-o pseudo-beatitudine. Iubirea îi este străină, această armă de temut îi lipsește cu desăvârșire.

,,Zveltă și înaltă, cu flexibilitatea grațioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu și ne poartă către un tărâm fermecat. Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu  trupul său. Mii de curbe și mii de mișcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite.

Tăieturile astea din ziare par bucăți dintr-o ceașcă spartă, povestind despre o viață de care nici nu îmi mai aduc aminte…”

Viața în capitala inimilor veșnic îndrăgostite își pierde din farmec, devine tot mai fadă pentru ea. Așa că încet-încet începe să călătorească, într-o perioadă tulbure – în timpul Marelui Război, devenind, teoretic, un pion politic, o spioană, o amenințare. În cele din urmă, măreața Mata Hari a fost acuzată de trădare și arestată. Ea speră până în ultima clipă că va ieși de la Saint-Lazare, că-și va continua viața.

,,Nevinovată? Poate că nu e cuvântul potrivit. N-am fost deloc nevinovată din momentul în care am pus piciorul în orașul acesta pe care îl iubesc atât de mult. Am crezut că îi voi putea manipula pe cei care voiau să afle secrete de stat, am crezut că nemții, francezii, englezii, spaniolii nu vor avea cum să-mi reziste tocmai mie – dar până la urmă eu am fost cea manipulată. Am scăpat de unele fapte rele pe care le-am comis, dar  nu am avut altă vină decât aceea de a fi o femeie emancipată și independentă într-o lume guvernată de bărbați. Am fost condamnată pentru spionaj, când eu n-am aflat de fapt decât bârfe de prin saloanele din înalta societate.”

În acest timp scrie ultimele sale rânduri, un testament, niște file de jurnal. Pe de altă parte, avocatul său se străduiește din răsputeri s-o salveze, însă lipsesc dovezi ,,solide” atât pentru a o incrimina, cât și pentru a-i susține nevinovăția. Până la urmă, a fost sau nu Mata Hari vinovată? A meritat să fie executată această femeie demnă până la capăt?

Paulo Coelho reușește să contureze un uimitor portret acestei femei, acestui simbol al libertății. Cartea sa reușește să-ți creeze o imagine panoramică asupra personalității, asupra adevărului din spatele măștilor. De aceea, vă recomand cu drag să citiți ,,Spioana”, o frumoasă lecție despre viață, artă și curaj! Veți fi fascinați de rândurile așternute de cel mai vândut scriitor contemporan, veți avea pornirea de a sublinia, de a vă nota numeroase pasaje încărcate de adevăr ca și mine, de altfel. Veți încerca s-o înțelegeți pe Mata Hari, veți analiza situația, veți căuta răspunsuri. Însă nu uitați un lucru esențial: înainte de toate, Mata Hari a fost o frumoasă femeie, dornică să descopere cheie universului…

Mulțumesc nespus Librăriei Online Libris pentru șansa de a citi această carte excepțională! ,,Spioana” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, alături de multe alte cărți, inclusiv din seria de autor Paulo Coelho, la un preț avantajos. Pentru a fi la curent cu promoțiile lor, nu ezitați să le apreciați pagina de facebook

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Imagini pentru spioana paulo coelho

,,Un război, un exil, o viață” – Ana a României

Trăim într-o lume ingrată, într-o lume a oamenilor nerecunoscători și ignoranți. Acești oameni nu apreciază binele ce li s-a făcut, nu-i respectă pe acei binevoitori care i-au salvat sau sunt cuprinși de o indiferență fără limite, de o incredibilă nepăsare. Casa Regală a României este una din binefăcătorii acestei națiuni, dată la o parte și uitată de mulți. Din fericire, mai există și oameni nelipsiți de patriotism care privesc monarhia cu respect și admirație profundă. E mai mult decât important să ne cunoaștem trecutul pentru a ne putea înțelege prezentul, iar regele face parte din istoria noastră.

Fără un monarh, România nu ar fi reușit să-și obțină independența, nu ar fi devenit ,,națiune de sine stătătoare”. Familia regală a avut o contribuție inegalabilă pentru modernizarea regatului, pentru binele supușilor săi. Eu sunt impresionat de sprijinul lor, îi admir pe membrii Casei Regale și sunt nemulțumit de nepăsarea multor conaționali de-ai mei. De aceea îmi doresc să aflu cât mai multe despre acești oameni, să-i cunosc mai mult pentru a le oferi respectul cuvenit.Încă am o speranță că totul va fi bine…

Bănuiesc că toată lumea a auzit de decesul Reginei Ana, de funeraliile de la Curtea de Argeș, dar și de controversele ce s-au iscat. Unii au afirmat că ea nu este de drept regina României, alții că nu găsesc rostul unei zile de doliu național. În niciun caz nu sunt de acord cu ei, nimeni nu ar trebui. Ea e regina noastră și trebuie s-o cinstim cum se cuvine, luând exemplul celor din Occident… Vestea morții reginei m-a întristat nespus, dar cel puțin sunt împăcat sufletește, căci am reușit să aștern și eu câteva rânduri în cartea de condoleanțe dedicată Alteței Sale.

Am fost încântat să descopăr acest roman autobiografic și l-am citit cu mare plăcere. Am fost martor la cele mai importante evenimente din viața principesei de Bourbon-Parma, evenimente care au jucat un rol esențial în formarea personalității sale. Greutățile vieții, lipsurile, au făcut-o să fie cea pe care o cunoaștem cu toții.Nu poți să n-o îndrăgești, să nu fii impresionat de sufletul ei mare, de dorința permanentă de a-i ajuta pe cei din jur, de modestia și de eleganța sa.

Născută la Paris, fiică a doi oameni de viță nobilă, Anne de Bourbon-Parma s-a aflat mereu într-o lungă peregrinare. A călătorit mult, a emigrat în America, s-a înrolat de bunăvoie în armata franceză, a participat la misiuni prin țările nord-africane, a dus o viață pe care multe prințese nu o cunosc. S-a căsătorit cu Mihai, Regele României, alături de care s-a mutat de colo-colo, neavând cu adevărat un cămin al lor. Pentru ei acasă era în România, însă au trebuit să trăiască departe, printre străini.

În tot acest timp, regina l-a susținut pe rege, i-a oferit cinci fiice minunate, l-a ajutat să suporte durerosul exil. Deși erau membri ai unei familii regale, deși se înrudeau cu mai toate capetele încoronate ale Europei, nu s-au sfiit să muncească asemenea oamenilor de rând. Și-au educat cât mai frumos copiii, le-au insuflat adevăratele valori morale și dragostea pentru România. Regina însăși s-a îndrăgostit de aceste meleaguri despre care regele îi vorbea cu dor și cu nostalgie, le-a purtat în suflet întreaga viață și, din fericire, a ajuns să le și cunoască după căderea comunismului. Și-a dorit să facă mai multe pentru români, pentru patria sa, iar în acest demers a fost ajutată de fiicele, dar și de ginerele său.

Maiestatea Sa relatează cu mândrie ceea ce simte, ceea ce a trăit, fără a se rușina vreun moment de alegerile și de faptele sale. Ea și regele au fost legați de o profundă iubire, având o relație nemaiîntâlnită, bazată pe respect, încredere, prietenie și pe lipsă de egoism. Ei sunt un model pentru noi toți. Nimic nu i-a putut despărți, nici măcar religia diferită. Regina Ana este o persoană de la care avem multe de învățat, pe care trebuie să o păstrăm veșnic în mințile și în sufletele noastre. O doamnă de poveste, o veritabilă regină, o mamă iubitoare, o soție de nădejde, un om cum rar mai întâlnești în zilele noastre…

Vă recomand cu drag  cartea ,,Un război, un exil, o viață”, căci veți fi fascinați de povestea Reginei Ana, de viața ei tumultoasă, de curajul și de generozitatea de care a dat dovadă de-a lungul timpului! Iar la final, veți descoperi cu încântare o piesă de teatru care a luat naștere din condeiele și inimile cuplului regal Mihai-Ana, despre care nu zic mai multe…

Acum voi reda câteva fragmente din discursul Alteței Sale care sper eu vor confirma cele spuse de mine, dar și că este înzestrată cu darul povestirii:

  • ,,Printre invitați, regina Elena a României și, alături de ea, un tânăr înalt și frumos, în uniforma aviației române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte și, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul descoperit! Acum, citind toate acestea, poate părea amuzant, dar în acel moment neîndemânarea mea a avut un efect caraghios pentru ceilalți și dezastruos pentru mine. Imediat mama m-a expediat: <<Du-te în camera ta!>>. Eram fericită să pot pleca, fiindcă făceam gafe peste tot.”
  • ,,Regele a plătit scump prin așteptarea lui. În ce mă privește,  nu am crezut niciodată că România va fi liberă. Nu! Și eu am plătit cu durata unei vieți această așteptare, fiindcă România se afla în inima mea, fără să fie în amintirea mea. Așteptarea este o suferință, dar mai ales gândindu-te la ceilalți, nu la tine însuți. Noi eram liberi, aici, în timpul deceniilor înghețate, negre. Puteam spune tot ce gândeam, în vreme ce acasă oamenii au suportat cincizeci de ani de opresiune. Ei nu aveau nimic, nu putea privi către nici un viitor, fiindcă viitorul nu exista…”
  • ,,Aș vrea să fac mai mult pentru România, dar nu numai din datorie, ci și dintr-un sentiment de identitate, prin ceea ce sunt eu ca om, ca destin. Aș vrea să petrec mai multă vreme în România; faptul că șederile noastre acolo sunt limitate este o frustrare, aproape atât de mare ca anii în care nici nu visam să punem piciorul în țară. Aș vrea să cunosc mai mult. Ceea ce mă supără nu este timpul care trece, ci faptul că nu pot să aprofundez raportul dintre mine și țara al cărei nume îl port.”

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris, fiindcă mi-a oferit neprețuita ocazie de a o descoperi pe Alteța Sa Regală Ana a României, de a-i citi memoriile pe care i le-a dictat principelui Radu! Cartea ,,Un război, un exil, o viață” poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei, inclusiv în varianta în limba engleză, alături de multe alte cărți, biografii, cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu promoțiile lor, le puteți da un like pe pagina de facebook.

              LECTURĂ PLĂCUTĂ! 

Vizualizați imaginea originală