,,Femeia cu Părul Roșu” de Orhan Pamuk

Oare prima experiență erotică poate să ne hotărască întreaga viață? Sau destinul ne este trasat doar de forța istoriei și a legendelor?

Cred că nu mai este nevoie să menționez că Orhan Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți. De când i-am descoperit scrierile, am simțit că acest autor este altfel, că stilul său se deosebește de al altora și că, mai mult decât atât, are ceva important de spus. Toate cărțile sale sunt complexe, fermecătoare, ilustrând talentul și priceperea cu care mânuiește condeiul. Orice lucru, orice detaliu, aparent nesemnificativ, capătă proporții în creația sa. Nimic nu este întâmplător, fiecare cuvânt este ales cu grijă, astfel încât în spatele rândurilor stă ascunsă o amplă experiență și o uimitoare filosofie de viață.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantași. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excepția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepție, cel mai tânăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa. 

A trecut ceva timp de când m-am delectat ultima oară cu o lucrare purtând semnătura lui Orhan Pamuk și, profitând de venirea vacanței, am hotărât că nu trebuie să mai amân. De precizat că eu prefer să-i citesc cărțile în vacanță sau oricând am mai mult timp liber la dispoziție. Și liniște. Totul trebuie analizat și ,,digerat”, căci nu sunt niște cărți oarecare. Cu siguranță nu se recomandă lectura lor pe fugă, printre picături. Ar fi și păcat să risipim o astfel de literatură.

,,Femeia cu Părul Roșu” este o carte încântătoare, cu care Pamuk s-a întrecut pe el însuși. Protagonistul este Cem Çelik, un adolescent de șaptesprezece ani din Istanbul care nutrește în adâncul sufletului său că într-o zi va ajunge scriitor. Acesta duce o viață obișnuită în tumultoșii ani 80. Are o mamă protectoare și un tată de care nu  a avut ocazia să se bucure prea mult, întrucât acesta a fost dintotdeauna mult prea preocupat de politică, de numeroasele acțiuni  riscante ce l-au băgat, inclusiv, la închisoare. Într-o zi nu se mai întoarce acasă de la farmacia pe care o deținea. A dispărut fără să anunțe pe cineva. Se poate spune că, din acest moment, destinul lui Cem a luat o întorsătură neașteptată…

Situația lor financiară precară îi determină să se mute la Gebze, un orășel din apropierea metropolei. Este vară, iar Cem trebuie să strângă bani pentru a-și plăti cursurile private, pentru a se pregăti de admiterea la universitate. În ciuda nemulțumirilor mamei sale, alege să devină ucenic de fântânar pentru câteva săptămâni, o slujbă ce-i va aduce banii atât de necesari. Zis și făcut. Împreună cu Meșterul Mahmud călătorește la Öngören, un mic târg de pe partea europeană a Turciei. Astfel, începe o aventură, o luptă aproape zadarnică a fântânarilor în încercarea de a găsi apă în pustiu, la marginea civilizației.

Zilele se scurg, ei înaintează tot mai adânc în măruntaiele pământului. Nici măcar un strop de apă până acum. Singura lor alinare o reprezintă plimbările la ceas de seară prin târgul din apropiere. Aici Cem a zărit-o pe ea. Pe Femeia cu Părul Roșu. Singurul motiv pentru care se află încă acolo. Ajunge să o revadă, să vizioneze un spectacol în care joacă și ea, organizat de un teatru ambulant. Ba chiar o însoțește în apartamentul ei, unde petrece prima noapte alături de o femeie, unde își pierde inocența cu cea care, la urma urmei, i-ar putea fi mamă. Nimic nu avea să mai fie la fel. Niciodată nu-i va uita chipul frumos, părul vopsit într-un roșu aprins…

,,În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor și la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viață, la femei și la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roșu m-a învățat să mă cunosc și m-a învățat, totodată, sensul fericirii…”

Fiind prea euforic și prea obosit după prima sa experiență erotică, tânărul provoacă un accident la locul de muncă. Meșterul Mahmud, bărbatul pe care-l respecta asemenea unui părinte, a fost rănit și zace inconștient în puțul pe care-l săpau. Cem este înfricoșat, nu știe cum să reacționeze, caută ajutoare, dar sfârșește prin a pleca acasă. Mult timp după aceea se va gândi la fapta sa, dar încet-încet se va lăsa acaparat de studii, de slujba la librăria lui Deniz, de cărțile citite. Se va căsători, nu va putea avea copii.

El și Ayșe își vor petrece viața studiind legenda lui Oedip, cel care și-a omorât tatăl și s-a însurat cu mama sa, dar și pe cea a lui Rostam și Sohrab, tatăl care își ucide fiul, din Cartea șahilor – epopeea națională a Iranului. Își vor deschide o firmă, botezată Sohrab, copilul lor, pe care nu vor înceta să-l crească și să-l îngrijească. Amintirea Femeii cu Părul Roșu și a Meșterului Mahmud nu i-au dat pace niciodată adultului Cem, deși totul rămăsese doar o amintire, un suvenir dintr-o vreme de mult apusă. Până într-o zi…

Se pare că noaptea petrecută alături de actriță a avut urmări. Mai exact, un băiat, Enver. Spre sfârșitul cărții avem, adesea, impresia că avem de-a face cu un thriller, nelipsit de aventură și suspans. Legendele despre tați și fii par să se fi reflectat asupra vieții protagonistului. Și în centrul acestui tablou imens, presărat cu secrete, minciuni, speranțe se află… ghiciți voi cine!

,,Asta pentru că lucrurile despre care se povestește în basmele și în legendele de pe vremuri sfârșesc prin a ni se întâmpla și nouă. Cu cât citiţi mai multe legende și cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveștile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă și vouă.”

Este uimitoare evoluția personajului corelată cu cea a Turciei Moderne. Cititorul este martor al loviturii de stat militare din 1980, al urbanizării tot mai proeminente a țării. Istanbulul își lărgește granițele, ajungând să concentreze și târgul din tinerețea lui Cem. Totul se modernizează, meseria de fântânar dispare treptat ca urmare a industrializării și a robotizării pe scară largă. Străzile, clădirile și oamenii de ieri au dispărut, lăsând loc altora. Pe acest fond al evoluției, al schimbărilor se conturează acțiunea acestui roman despre care sunt atâtea de spus…

Vă recomand să citiți ,,Femeia cu Părul Roșu”, chiar dacă Pamuk nu pare sau nu a fost până acum pe gustul vostru! Personal, am fost vrăjit, nopțile petrecute în compania acestei cărți au fost de neuitat. Veți descoperi o istorie copleșitoare. De-a lungul celor aproximativ 270 de pagini veți ajunge să priviți din numeroase perspective controversata relație dintre tați și fii. Analogiile cu legende faimoase, precum cea a lui Oedip sau a lui Rostam și Sohrab, sunt nelipsite. Avem de-a face cu o carte despre destinul ce nu poate fi schimbat, despre misterele iubirii, ale legăturilor dintre femei și bărbați, despre poveștile care devin realitate.

 La urma urmei, viața este o poveste ori povestea este o reflecție a vieții?

„Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri.” (The Washington Post)

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru șansa neprețuită de a citi această carte! ,,Femeia cu Părul Roșu” poate fi procurată de pe site-ul librăriei la un preț avantajos, alături de multe alte titluri ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk.

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

,,Casa tăcerii” de Orhan Pamuk

Nu știu cum sunteți voi, însă mie îmi place ca din când în când să citesc și altceva înafară de romanele pline de aventură, suspans, dragoste. Din când în când am chef să mă delectez cu ceva altfel, cu ceva care să-mi intre la suflet, cu o carte capabilă să mă pună pe gânduri. ,,Casa tăcerii” este o astfel de carte. Orhan Pamuk scrie într-un mod inedit, formidabil. Nu degeaba a fost premiat cu Nobelul în 2006, nu degeaba cărțile sale sunt traduse și vândute pe întreg mapamondul.

Nu degeaba este Orhan Pamuk scriitorul contemporan al turcilor. Și sunt sigur că nimeni nu ar contrazice acest fapt. Citesc literatură turcă, îmi place nespus de mult, căci oferă o anumită imagine de ansamblu asupra vieții. Turcii sunt un popor mai mult decât interesant, lăsând la o parte stereotipurile și generalizările. Turcii sunt oameni sufletiști, creativi, talentați, sunt oameni frumoși. Există și excepții (din categoria AȘA NU), însă cum am mai zis: fără generalizări. Pe lângă frumusețile plaiurilor lor, pe lângă atmosfera încărcată de istorie, acest popor dispune de o cultură incredibilă, de o valoare inestimabilă.

În romanele lui Pamuk, pe care-l consider unul din scriitorii mei favoriți, totul este privit dintr-un anumit punct de vedere, nimic nu este întâmplător. Viziunea sa este cât se poate de realistă, punând accentul pe contrastul dintre ceea ce sunt personajele și ceea ce par sau vor să pară a fi. Personajele din cărțile sale întruchipează adevărate tipologii umane, totul are o tentă moralizatoare, critică pe alocuri. Volumele ,,Istanbul” și ,,Zăpada” m-au făcut să mă îndrăgostesc de modul în care scrie Pamuk, de modul în care gândește și scrie.

Acum că a venit vara și am mai mult timp la dispoziție, mi-am zis că trebuie să ofer atenția cuvenită cărților acestui autor, cărți pe care trebuie să le citești într-o anumită manieră, fără grabă, cu creionul în mână dacă se poate. ”Casa tăcerii” m-a atras încă de la început datorită titlului său. Ce-o fi reprezentând o casă a tăcerii? Poate un loc în care vocile oamenilor sunt prea lipsite de vlagă pentru a răzbate ”tăcerea” lumii ce-i înconjoară. O tăcere improprie am spune…

Cum ne-a obișnuit, Orhan Pamuk nu pune accentul pe acțiune, ci pe caracterul personajelor, pe trăirile, gândurile acestora. Uneori ai impresia că ai în față o nuvelă și nicidecum un roman. Însă condeiul sclipitor știe să îmbine cele două specii într-un mod aproape imperceptibil.

    ,,…nimic nu este atât de uimitor ca viață. În afară de scris. Da, desigur, în afară de scris – singura consolare.”

Asta reușește să surprindă autorul de-a lungul creațiilor sale. Scrisul, arta cuvântului, reușește să vindece răni ale sufletului, ale psihicului, reprezintă ,,singura consolare” a celui încercat. Scrisul îți oferă o încredere în forțele proprii, te ambiționează, te face să te simți un alt om, însă de multe ori nu e suficient…

”Casa tăcerii” debutează cu perspectiva lui Recep, servitor într-o casă dintr-un orășel (Cennethisar), situat la o mică distanță de Istanbul. Deși este trecut de prima tinerețe, nu are o viață a lui. Se îngrijește de Fatma, bătrâna stăpână a casei, soția legitimă a răposatului său tată. A avut nenorocul de a fi un copil din flori, crescut printre țărani, fără a avea parte de o educație corespunzătoare. În aceeași situație se află și fratele său, Ismail – vânzătorul de lozuri, dar acesta a fost binecuvântat cu o familie căreia, din păcate, nu-i poate oferi prea multe…

Nepoții Fatmei vin în vizită la ea pentru a profita de câteva clipe departe de aglomerația și agitația Istanbulului. Această familie pare a fi una ghinionistă, lipsită de noroc. După căsătoria cu doctorul Selâhattin Darvinoglu (urmașul lui Darwin), Fatma l-a însoțit în acest colț uitat de lume, unde s-a îndepărtat de lume și unde i-a fost cheltuită aiurea întreaga zestre. Selâhattin a renunțat în cele din urmă la profesia sa și și-a dedicat restul vieții redactării unei enciclopedii ce, spera el, va zgudui Orientul și nu numai. Cu un soț căzut în patima alcoolului și cu un fiu care i-a urmat calea tatălui său, cum poate fi o femeie fericită și împlinită?!

Fiul și nora sa au murit de tineri, lăsând orfani trei copii: Faruk, Metin și Nilgun. Cu prilejul vizitei lor, bătrâna se adâncește și mai tare în amintirile ce i-au marcat existența, oscilând între prezent și trecut,  între bătrânețe și tinerețe…

În timp ce Faruk este din ce în ce mai preocupat de cercetările sale istorice și de patima alcoolului, Metin intră în universul bogătașilor cu ale lor vieți monotone, lipsite de griji, dar dornice de distracție. Hasan, fiul lui Ismail, se îndrăgostește de Nilgun, însă și-a ratat viața și viitorul. Învățătura nu-l preocupă, iar anturajele politice periculoase în care se învârte îi fac și mai mult rău. Personajele își prezintă, rând pe rând, conflictul interior propriu, dorința de a reuși, aspirație știrbită de destin…

Orhan Pamuk are un talent aparte în a prezenta situația în adevărata ei gravitate. El creionează personaje complexe ce duc lupte aprige cu ei însuși, scoțând în evidență acea latură umană, acea piedică vinovată de eșecul în viață, de incapacitatea de autocontrol, de lipsa voinței, de viciile și ispitele ce i-au în stăpânire suflete. Protagoniștii din operele pamukiene nu sunt eroi, ci oameni în adevăratul sens al cuvântului, cu bune și cu rele. Aceștia sunt direct influențați de religie, de mediul în care trăiesc, de prezența sau lipsa educației, de contextul istoric, de modul în care este privită libertatea de a alege, de a te lăsa prins în mrejele necruțătoare ale vieții…

Eu vă recomand cu drag această carte. Vă va pune pe gânduri, veți înțelege că a judeca un om după aparențe este o eroare, vă va invita la o analiză a propriei vieți, a propriului suflet. Veți înțelege că viața e un joc periculos, că trebuie să fiți mereu pregătiți, căci, dacă veți fi prinși într-un moment de slăbiciune, e posibil ca nimeni să nu vă poată ajuta. Trebuie să fiți puternici! Voi sunteți salvatorii voștri, de voi depinde dacă veți câștiga sau dacă veți pierde…

Câteva fragmente din ,,Casa tăcerii”:

  • ,,Am luat un băț și stând așa, dus pe gânduri, ți-am desenat chipul pe grămada de nisip de la marginea drumului. Când dormi, chipul tău devine și mai frumos. Când îți contemplu chipul dau uitării vina, ura, păcatul în care credeam că mă cufundasem până la gât, precum și buboaiele vinovăției mele și mă întreb ce păcate pot avea eu, convingându-mă că nu sunt de-al lor, că sunt ca tine. Apoi am stat și am cugetat: ce-ar fi să intru pe furiș în grădină, să mă cațăr pe zid fără să mă vadă piticul, punând picioarele în locul acela din pom și pe muchia zidului, să intru în camera ta pe fereastra deschisă, ca o pisică, și să te sărut pe obraz…Cine ești? Nu mă recunoști? Ne jucam de-a v-ați ascunselea, te iubesc, te iubesc mai mult decât te-ar putea iubi toți bărbații ăia stilați pe care-i cunoști tu!”
  • ,,Europenii au dreptate, descoperirile nu se realizează decât o singură dată: cerul este la fel de albastru și în Franța, smochinii rodesc și la New York tot vara, și aș putea să jur că puii de găină ies astăzi tot din ou și în China, la fel ca puii din cotețul nostru, că aburul pune în mișcare mașinăriile de la Londra la fel cum le pune și la noi, că dacă la Paris nu există Dumnezeu, nu există nici aici, că omul este unul și același pretutindeni, că republica este întotdeauna cea mai bună formulă, iar știința se află în fruntea a tot și a toate!”
  • ,,Pentru că, așa cum aveam să cuget cu mult mai târziu, în timp ce stau aici, în pat, odată sfârșită, viața – călătoria aceea cu trăsura pe care n-o faci decât o singură dată – nu mai poate fi luată de la capăt, însă dacă ai o carte în mână, oricât de complicată și de încâlcită ar fi ea, poți să te întorci dacă vrei, când o isprăvești, la primele pagini, pentru a încerca să deslușești ceea ce ți s-a părut de nepătruns și pentru a pricepe însăși viața, nu-i așa, Fatma?” 

   Părerile criticilor:

  • „Pamuk cuprinde in romanul sau mult teritoriu fara ca macar sa se indeparteze de locul actiunii. Casa tacerii e un loc al fanteziei, al amintirilor, al filosofiei. Cartea este densa, strabatuta la tot pasul de idei inspirate din istorie, religie, memorialistica, politica, dar nu da nici o clipa impresia ca te afli in fata unui material didactic, caci cititorul isi da seama ca toate aceste reflexii din diverse domenii si discipline sint de fapt rupte din viata noastra: frinturi veridice din launtrul fiecarui personaj.” (The New York Times)
  • „In Casa tacerii, semnificatia unei masini conduse cu viteza aduce aminte de scenele din Marele Gatsby, desi intelesul pe care-l capata in romanul lui Pamuk este diferit: se prea poate ca vechea generatie sa aiba inca lucrurile sub control, insa acesti tineri sint forta nestapinita care mai devreme sau mai tirziu va conduce lumea.” (The Guardian)

Mulțumesc mult Librăriei Online Libris, pentru că mi-a oferit neprețuita ocazie de a citi această carte și de a reflecta asupra vieții, asupra propriei mele personalități! ”Casa tăcerii” poate fi procurată de pe site-ul librăriei, alături de alte minunății literare, evident cu transport gratuit. Pentru a fi la curent cu promoțiile și ofertele lor, le puteți da un like pe pagina de facebook.

LECTURĂ PLĂCUTĂ 🙂